Simona Sigartău (n. 1993, Gheorgheni) este profesoară de limba și literatura română în Sibiu. Doctor în Filologie cu o lucrare despre relațiile de putere și comunitățile periferice în proza douămiistă (2021), a publicat în „Poesis internațional”, „Matca literară”, „Familia”, „Revista de povestiri”. Singuri sub râsetele familiilor perfecte este volumul ei de debut.
„Incisivă și iscoditoare: așa mi-am imaginat mereu că ar trebui să fie o voce sigură, stăpână atât pe fluența, siguranța și blândețea asimilate din tradiția poeziei scrise de femei, cât și pe mijloacele revanșarde cultivate de literatura radical-feministă. Locvace și vehementă, „crudă și posesivă”, Simona Sigartău știe precis despre ce trebuie să scrie. Poemele ei propun un excurs prin „marile teme” ale unei mitologii familiale și sociale pe care o descompune și resemantizează cu voluptate, curiozitate, tandrețe, dar și cu factorul surpriză al discursului ei: o revigorantă și neapologetică malițiozitate care își face loc chiar și în cele mai (aparent) vulnerabile contexte. Nenumărate versuri memorabile, imagini și „punchlines” completează certitudinea că acest volum are (și) potențialul unui thriller psihologic. Rar am citit o carte de poezie care să mă țină „într-un asemenea hal” cu sufletul la gură.” Olga Ștefan
„Lectură în mod necesar incomodă, căci despre un întreg arsenal de relații toxice & moșteniri transgeneraționale care mai de care mai fucked-up, debutul Simonei Sigartău reiterează superputerile de care poate da dovadă o mamă în lupta ei de menținere pe linia de plutire, în ciuda prejudecăților și tertipurilor denigratoare întâmpinate. Există ceva ritualic-autofag în raportarea instanței poetice la realitatea evocată de aceste poeme: reculurile circumstanțelor familiale aparent prielnice („eu nu am fost un copil abuzat,/ eu am fost un copil dorit și iubit”) par să erodeze ființa cu consecvența picăturii chinezești. Totuși, înainte de a fi caustică, (auto)ironia practicată de Simona e una reprezentațională, performativă — probabil atuul suprem al volumului. Lasă-te zguduit de vibrațiile de la suprafață și vei aluneca pe nesimțite în gura hipocentrului furibund.” Mihók Tamás
Poemele de mai jos sunt preluate din volumul Singuri sub râsetele familiilor perfecte, de Simona Sigartău, apărut în 2024 la Casa de Editură Max Blecher în colecția Opera Prima.
Foto main: Camelia Toma
Simona
Până la copilul meu
bunica a ținut în brațe numai fete
și a privit cum se schimbă numele din neam.
La un moment dat nu a mai contat cum ne cheamă,
că am început să murim,
să dăm cu buza de bordură, să tremurăm, să ne udăm patul,
să plângem din senin, să vorbim răstit, să divorțăm,
să umblăm pe la preoți și doctori.
Mintea bunicii s-a împrăștiat ca un arici strivit în plină frână,
urmăresc acele cu sânge pe asfalt și nu mai știu
pentru care dintre noi plânge mai mult.
Bunica are patru nepoate și eu sunt prima născută măritată
divorțată mamă,
bunica nu reușește niciodată din prima să ne spună pe nume
pentru că deja-i prea mult
pentru că încep să se amestece numele fiicelor
cu numele nepoatelor
și morții cu viii,
bolnavii cu bolnavii,
dar numele corect e mereu ultimul nume.
Nu pentru că cei din urmă vor fi cei dintâi,
ci pentru că adevărul vine în ultimul capitol
după n drumuri lăturalnice, după n+1 vizite la preoți care se fac
de minune
după n+1 tratamente
după o moarte care începe să pară varianta mai bună.
Când bunica ajunge la numele meu și îmi spune clar Simona
îmi dau seama că nu sunt scutită
că am și eu un loc bine păstrat
oricât de mult aș da din picioare.
era ziua mea de naștere
sora mea pregătise un desen
pe o coală prea mare. nu era gata încă.
eram eu cu Matei, priviți din tavan
eram în pat, copilul cuibărit, o inimă de pluș roșu,
o țineam sub gât când alăptam sau sub capul lui când
avea bronșită.
desenul spunea fără să vrea că viața mea e un somn de amiază
că nu sunt în picioare,
că sunt un purtător de lapte și mângâiere
că respir oboseală
că sunt la pat. că asta e viața,
că momentul în care mă joc e o zvâcnire care mă răpune
la somn.
mi-a fost milă.
de mai mult nu am avut energie.
doar să butonez conversații exasperante cu tine,
un nimeni care m-a trântit în letargie
în timp ce în bucătărie fierbe hrana fiului
copil crescut de sfinți cărora le-ai sfârtecat degetele
în care a fost mâna mea
Află ce arhetip feminin ai
Am făcut testul gratuit și am primit răspunsul pe mail
Sunt o zână. Ofer tuturor iubire afecțiune grijă.
Oricine va alege o femeie ca mine va fi un norocos.
Pentru continuarea răspunsului trebuie să îmi fac
un abonament și să plătesc.
Dar eu sunt o crăiasă. Un alt level de putere.
În zilele în care nu mai pot duce viața asta frumoasă
care merită trăită din plin
mă pun pe iarbă.
Fiul meu se întinde pe rochia mea,
Corpul se relaxează
Eliberare și vină
lipsa de control e vină.
Stăm liniștiți și pământul ia din mine tot și apoi plecăm
spre casă
ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat
și dacă e iarnă, căldura coboară printre coapse și umilința
devine un abur care se face îngheț
și picioarele se freacă între ele și ustură ca naiba.
Eu sunt o crăiasă. Pe facebook și insta reacții cu inimă roșie
și bărbații pun mâna pe umărul meu și îmi spun că părul ăsta
roșcat și unghiile astea lungi
dar mie îmi vine să vomit pe adidașii lor toate organele
de femeie fatală
și să las sacoșele în iarbă
și să las să curgă din mine toată apa și sarea
toată culoarea
și să mă ridic și să plec.
