Cristian Gălățanu (n. 23 ianuarie 1998): «M-am născut în București. Am copilărit în acest oraș, cu bune, dar poate, și doar poate, mai mult cu rele. Piperat ușor pe salată. Sau un oțet ce-ți face și dinții să se strâmbe. Capitala cu sânge de cerșetori pe zidurile din Piața Toporași. Același cartier în care au copilărit mulți alți scriitori. Berceni mă definește ca personalitate. Bătut, scuipat și furat. „Eminescule, mai ai o poezie să ne cânți sau ne dai banii acum?”. Râsetele vi le puteți imagina voi. Dar și în cele mai împuțite colțuri poți parfuma filozofie. Cartierul ultimului drum din Centru. Casa lui Piedone. Casa dezlănțuirii eului poetic. Aici voi iubi și aici voi muri.»
A publicat două cărți: prima, în 2015, cu poeme, o piesă de teatru și poeme în proză în „selfie. dumnezeu și khayyam”, ed. Vinea, 2015, colecția Debut.
A doua, în 2018, cu un nou concept în poezie, sub o denumire proprie: „prozopoeme”, în „Geniul și Megalodon”, ed. Vinea, 2018.
singurătatea mea a adus lacrimi pe marte
„Îmi pare rău că am născut un copil
atât de singur”
vorbele mamei răsună
ca un vis pierdut
cavou pe măsură
asurzitor atât de
distrugător
mă gândesc că
poate de asta îmi place să revizitez foste locuri
foste
amintiri derulate pe o bancă
amprente magnetice
mâini care se ating
dintr-o greșeală aritmetică
mă înlănțuiesc și
nu mai sunt la fel de singur
știi, metalul se aude mereu
surd
imaginile se derulează
cabina mea fotografică
este un cap uman care
trage 12 cadre pe secundă
singurătatea se îndepărtează liniștit
ca un păianjen de pradă
alcoolul mă spală de anxietăți
duș suedez
de care nu mă pot lipsi
„Îmi pare rău că am născut un copil
atât de singur”
sudez nefericirea de mine
ca o profesie
este o mână de patentat
trădarea
cuie înfipte într-un burete de vase
absorb și cele mai mici emoții
lichide sanguine pentru congenitalii sensibili
singurătatea respiră prin toții porii
parfum nevralgic
șterg toate emoțiile obsesiv
până la cea mai mică pată
da, dar tu nu ești singur
nu cunoști
pocnetul plecării
dispneea
statul fix în ușă privirea plecată
sabia care desparte
oameni de oameni
și galaxiile de altele
canatul ușii marchează
lipsa de gingășie și
îmbrățișarea care ascunde anxietățile
tu nu ești eu
nu cunoști
singurătatea care
intră în fluxul sanguin cu viteza unui
albatros în picaj
plonjăm împreună
pentru o singurătate mai puțin singură
da
știu, mamă, și mie
„îmi pare rău că singurătatea mea
a născut lacrimi pe marte”.
Singurătatea nu înseamnă să fii singur
Unde te duci
când nu aparții acestei lumi
spre cine fugi
să obții mângâierea
alinarea
pala de vânt care va spune:
„Totul trece”
dar eu nu țin de această lume
agățat de un fir de existența
păianjen suspendat
singurătatea e doar a mea:
bestia constant prezentă
care smulge și mușcă din mine
pielea de pe os e doar o reverie.
Singurătatea nu înseamnă să fii singur.
Mi-aș dori să cunosc această lume unde
oamenii nu plâng când sunt nefericiți
anxietățile lor didactice
știu să repare și cele mai mici mecanisme
știu, e ușor
când ai primit instrumentele metafizice
încă de la naștere
dar ceresc
pentru care eu am rămas orfan.
Reglarea emoțiilor nu e un șoc termic
și nici o tristețe fără margini.
Cunoști amorțeala?
nu de la mâini sau picioare
te face purice de anxietate.
Tu îmi vorbești
eu tremur
bolnav de parkinson
doar drogurile rămân
iar singurătatea, știi, rimează.
Ce amuzant să înlocuiesc
amorțeala cu alta
joc de poker în care mereu intru:
all in.
Singurătatea nu înseamnă să fii singur.
Am tot încercat să spun
rugam pe cineva:
te rog, nu pleca.
Vei închide ușa,
pocnetul și troscul vor umple golul
liniștea asurzitoare și așteptarea mută
vor înlocui amorțeala
cu alta
pentru tine va fi o pală de vânt
trecerea ce nu aruncă niciodată
păianjenul de pe plasă.
Eu doar o așteptare
după ploile de vară.
Așteptarea pe un peron
după fumul și fluierul
ce se vor auzi
mereu.
***
Beat și acrit
de la vinul de aseară
mă rostogolesc prin noaptea asta
ca un pui de pisică
unde mă ascund
fug
să nu mai trec prin tunelul acesta
plin de oameni și
pereți celulari prăbușiți
făcuți din carnea mea
mătur întunericul
mâna caută alinarea
ce poate fi mai dulce decât:
totul trece
fiecare gând din ce în ce mai mic
dizolvat în mii de purici
acizi
alchemie pentru oamenii singuratici
înghit în sec alt pahar de vin
trece prin gât
la două degete de inima mea
apatic ca o marmură turnată la rece
corpul tremură
schizofrenic
obosit după atâtea mâini strânse
ani măturați
aruncați la gunoi
și o cârpă din sufletul meu
fundații caritabile pentru singuratici
încerc sa văd lumina de la capâtul tunelului
în timp ce mătur întunericul
aici lumina se stinge încet dar sigur
ca viața unei Mantodee
mereu îmi zic:
asta e ultima oară
dacă nu iese bag pula
dau foc la tot
benzina și bricheta
vor acoperi orașul
sarcofage și cenușă
pereții mei monocelulari se vor prăbuși
ca un castel de lego
bine va fi
să privesc cum totul arde
experiența, suferința, anxietățile
ca viața unei Mantodee
arheologii mă vor descoperi
la o mie de ani distanță
în fața lor
crucea ruptă
anxietățile morbide
ascunse
care m-au târât toți acești ani
ca o mie de piese
imposibil de așezat.
