Azi la Poșta redacției citim două poeme de Robert Vladu — actor la Teatrul Dramatic din Petroșani, scrise ca un fluviu, absența semnelor de punctuație fiind (probabil) strâns legată de stilul acesta al rapidității versurilor care vor să curgă, să năvălească.
Ce am observat este faptul că uneori mizează destul de mult pe imagini complet distincte de „acțiunea” poemului, chestii întâmplătoare care uneori se susțin, alteori mai puțin — așa că l-aș sfătui pe Robert să fie puțin mai atent aici. De pildă, din grupajul pe care ni l-a trimis la #poștaredacției, poemul „picături” (pe care nu l-am publicat) se termină cu linia asta: „La noapte o lebădă va ucide luna.” M-a cucerit imaginea asta și e un final foarte mișto de poem, însă restul e atât de întâmplător și ca informație, și ca reprezentare, conținut, încât mi-e greu să înțeleg despre ce este cu adevărat poemul. Îl simt mai degrabă ca pe un bombardament de imagini menite să creeze anumite senzații, dar care, luate împreună, nu se pot susține una pe alta și duc mai degrabă la o oarecare confuzie generalizată. Îl sfătuiesc deci să mai lucreze/editeze/experimenteze și, ca de obicei, să citească poezie contemporană, română și străină, ceea ce recomand de altfel tuturor.
rubik
Într-o zi am găsit amândoi un cub
El avea câte o culoare pe fiecare pătrat în parte
Credeam că a fost vandalizat sau greșit la fabricare
Era de înțeles că nu aveam nimic de pierdut
Și nimic de câștigat de la un obiect atât de ciudat
Poate nici măcar nu era un cub
Dar acesta a fost prima noastră idee comună
Ai vrut să îl păstrezi și ți l-am tras din mână
nu trebuia să ne pierdem timpul
Ai insistat să îl rezolvi eu te priveam tacit și fără de speranță
Prin el am putut să îți văd mâinile care spală
vase gătesc și mângâie copilul nostru
După ce unisei două pătrate de aceeași culoare
L-am încercat eu fără vreun succes
Ai râs eu m-am enervat pentru că se întuneca
Tu insistai să rămânem te vrăjise cumva obiectul iar tu mă vrăjisei pe mine
Eră beznă și nu vedeam niciunul din noi nimic
Nu puteam decât să îți simt mirosul și să te ating orbește
Obosiți și nervoși am început să urlăm unul la altul
Fără să știm în ce parte o facem ne-am lovit și uitasem de cub
Aveam mâinile roșii de la cub din încercarea de a-l rezolva
Apoi ochii mov obrajii portocalii burta maro picioarele verzi pieptul albastru
Ne-am trezit doi străini și am plecat în urmă cubul
benzină
Am intrat primul pe ușă și nu voiam să câștig
Tu veneai în urmă ca după o ședință cu părinții
Te las să taci tu lași paltonul cu miros de explicații
Nu e cel mai bun moment mă gândesc să ieșim la o întâlnire
Deja suntem acolo dar nu ne dăm seama pijamalele de deținuți
Încă pe sârmele balconului flutură friguri uragane imaginare
Altele rămân în tine prea târziu nu pot să plec ai închis ușa
Masa e gata, farfuria pe jumate goală oglindă subtilă
Ce frumos sunt o gâină ce își umflă penele în prag de tăiere
Te ridici pleci pășești lichid la început picături după până la glezne
Întreținere plătită țevi schimbate de ce nu ești în ecuație
Poate că nu m-am spălat poate poate e paltonul poate masa imposibil
Răcnetul ușilor noua sonerie unde ești te văd peste tot nu e bine
Poate dacă strâng eu acum, mâinile în farfurii nisipuri mișcătoare
A ce miroase? Închid ochii te aud rămâi acolo știu că nu sunt eu
Nu pot să fiu eu, măcar acum prea beznă mă uit în jos ce se întâmplă
N-am invitat nicio bombă n-am sunat niciun uraniu pășești benzină
Ai pătat tot mă pun în pat lângă tine îmi frec picioarele de ale tale
Sesizez o crăpătură care secretă credeam că te alimentezi doar cu mine
Te mângâi mai simt una în spate pe umăr în gât din ureche
Totul este plin mereu e așa diferit nu pot să fiu eu
Îți șoptesc un chibrit îl frec de ureche nici nu apucă să se aprindă
Incinta evadează fumul nu ne vedem oriunde am fi a ce miroase
Fotografie de la op23 pexels.com
