Azi citim un grupaj de poeme de Ioana Lavinia, o elevă de 16 ani care e prietenă cu poezia deja de doi ani jumătate. De multe ori privesc cu admirație căsuța de mail când citesc descrierile acestor adolescenți, mă bucură nu doar interesul lor pentru poezie, dar și capacitatea asta mult mai activă și coerentă de a explora poezia decât o aveam eu la vârsta respectivă. Ioana deja are o structură, ceea ce e mereu frumos de văzut, are și o oarecare consistență și o încurajez să continue să exploreze și experimenteze.
Ce ne spune despre ea:
Mӑ numesc Ioana, m-am nӑscut în Bucureşti acum aproape 16 ani şi scriu poezie de 2 şi jumӑtate. Sunt elevӑ la Colegiul Naţional Pedagogic “Carmen Sylva” Timişoara. Fac parte din proiectul History in Progress, unde am publicat pânӑ acum un grupaj de poeme. Am participat la mai multe concursuri/open call-uri de poezie online de la reviste online, un exemplu ar fi Revista://decopertat. Cât despre preferinţe literare, îmi place foarte mult poezia lui Claudiu Komartin şi a Medeei Iancu, citesc cam orice, de la clasici la literaturӑ contemporanӑ şi poezie.
undeva, niciunde, nicicum
disfuncţionalitatea,
instantaneele unor momente
pe care nimeni nu vrea să și le amintească,
saloanele de spital şi
un sentiment pe care nu suntem pregӑtiţi sӑ îl numim încӑ.
toţi anii în care aş fi vrut
ca tӑlpile sӑ mi se topeascӑ în ceva mai moale & mai primitor
dispar în aşteptӑrile neprimitoare
dintr-o camerӑ în care orice tӑcere e în plus,
undeva
la margine, spaţiul
de graniţӑ dintre douӑ blocuri
care se dӑrâmӑ unul peste celӑlalt
sub privirea unui glob disco
care refuzӑ sӑ se mai învârtӑ;
o rutinӑ
aleasӑ cu grijӑ,
comprimatӑ în pereţii
din care colţurile pozelor se rup & se lipesc la loc,
un spaţiu al tӑu
la o temperaturӑ în care cutia mea toracicӑ
se decojeşte în bucӑţi de
fragilitate.
ceva mai mult decât un final
Fluiditatea lumii şi a
stropilor de frig de pe talpa abia scoasӑ afarӑ,
presiunea
dintr-un balon cu heliu pe care cineva refuzӑ sӑ îl lase sӑ zboare.
o bӑtaie care se frânge
subtil
în interiorul unui aparat de rmn şi
ceva care încӑ mai are curaj sӑ înfloreascӑ
într-un corp de mult abandonat,
e un reflex sӑ vrei sӑ fii bine, necesitatea
unei siguranţe proprii
pe care îţi promiţi cӑ nu o vei lua de bunӑ
e un moment,
cea mai fragilӑ parte din tine,
ascunsӑ într-un loc pe care îl uiţi
oricum;
toboganul din parcul
de lângӑ piaţa pe care nu ai vӑzut-o niciodatӑ
e singurul corp
care are o metamorfozӑ proprie
în timp ce al tӑu se
desprinde, atrofiazӑ, se
micşoreazӑ într-un punct
pe care nimeni nu îl va mângâia vreodatӑ.
unde se terminӑ respiraţia muribundӑ pe care mi-a dat-o poezia?
oamenii au toţi acel ceva
care le face interiorul sӑ tremure
ca mâinile unui om pe care
nu-l iubeşte nimeni.
din cicatricile
trasate greşit pe care nu poţi sӑ le repari
ies mişcӑrile timide ale unei inimi încӑ împachetate,
p u l s a ţ i a
tot mai rarӑ de a te îndepӑrta de ceva care nu îţi face bine
e singurul instinct în care mai ai încredere;
insesizabilul ultimului cuvânt
de care te agӑţi apoi, îl
sudezi, îl ascunzi
în colţul cel mai apropiat de
întuneric,
trebuie sӑ te întrebi
unde se terminӑ
o gurӑ de metrou,
singura uşӑ pe care nu credeai cӑ ţi-o va trânti vreodatӑ cineva,
dezrӑdӑcinarea ireperabilӑ a abandonului,
toate lucrurile pe care oricine se simte îndreptӑţit sӑ le fure,
rupturile din tot ce ai fost şi nimic din ce ai rӑmas
sau respiraţia muribundӑ pe care mi-a dat-o poezia
la marginea unei lumi deloc a mea.
Fotografie creată de Margarita, de pe platforma Pexels.
