Azi citim niște poeme întunecate din Chișinău, venite de la un student la UVT de 18 ani căruia îi urăm succes nu doar în posibila stăvilire a întunericului, dar mai ales în transformarea sa în ceva roditor prin poezie.
Ce ne spune despre el:
Bună! Mă numesc Nelu Antocian, am 18 ani, sunt student la UVT, anul I, programul Limbă și Literatură engleză – germană. Sunt din Chișinău, un spațiu monocrom și depresiv care m-a făcut să-mi cultiv de mic pasiunea pentru literatură, poezia fiindu-mi refugiul esențial în viață.
În continuare anexez câteva dintre poemele pe care le-am citit în cadrul unui recital din Timișoara, cu speranța să fie publicate pe această platformă (dacă merită, firește!).
Vă mulțumesc anticipat pentru atenția și timpul acordat.
frescă socială
blugi decolorați tutun ieftin punk rusesc
cioroi care zboară mai departe decât promisiunile politicienilor
grupuri de adolescenți care-și urăsc părinții și guvernul
remediu în alcool droguri
futai fără sentimente pe canapele unsuroase și arse de țigări
flacăra brichetei care încălzește lingurița cu ceva
ce ne poartă hăt în pizda mă-tii
mai departe de tot căcatul în care ne afundăm zi de zi
pe știri un alt copil din capitală a fost ucis în bătăi într-un parc
maică-sa
care și-a pierdut unicul fiu ucis în bătăi într-un parc
și-a făcut un cont pe insta unde cere insistent oamenilor să dea repost pentru ca criminalii să ispășească pedeapsa cuvenită
acuma părinții mă lasă cu ezitare să ies în oraș pe întuneric
mămica și tăticu se tem ca eu să nu fiu ucis în bătăi și lăsat să-mi dau duhul pe malul unui lac jegos
unde nici microbii nu pot supraviețui
puțini acordă atenție acestei tragedii
suntem ocupați cu înmormântarea artiștilor care se sinucid unii după alții
zici că e un concurs al cărui părinte va boci mai tare sau cine va fi următorul
blocuri sure de 5 etaje se aștern pe străzi ca un mușuroi de furnici
doar chipul decolorat din icoane știe câte perechi de aripi sunt frânte pe veci sub țigla ruginită a capitalei
nouă nu ne rămâne decât să vizităm părinții o dată la câteva luni
să înecăm amarul cu bere din sticlă de plastic
și să o amestecăm cu vodkă
pentru ca pe lângă spirt
să ne vomităm și
dorul de casă
пиздуйте нахуй ёбанные пидорасы
jucam pe plajă fără griji
eram copii
părinții nu aveau părul cărunt și riduri pe față
erau sănătoși
erau alături de noi
erau vii
acolo unde tata m-a luat cu el prima dată puțin mai departe în mare, la “kosa”, unde apa e pân’ la genunchi
unde tot el mă-nvăța cum să mă usuc mai repede stând la soare
unde am cunoscut prima dată miros de bere cu pește sărat
unde prima dată am încercat calmar crevete raci crabi
acolo ne-am împrietenit cu o familie de ruși, fiul cărora visa să devină militar
acolo făceam tuneluri în nisip fără frica de-a dezgropa obuze, rachete sau organe retezate
acolo mi-am trăit cele mai frumoase amintiri din copilărie
acum
după atâția ani
acel loc mi se asociază cu momentul când mama mi-a adus un motănaș mic și pufos să dorm cu el ca să nu mă tem de întuneric
mi se asociază cu râsul zgomotos lui nenea Ghena care își avea ultimele ocazii de a vedea marea și a petrece timpul cu familia înainte să moară
recent părinții au stabilit în sfârșit legătură cu prietenul său V pe care eu demult îl credeam mort
el e viu și nevătămat
a rămas tot acolo
n-a fugit nicăieri
se ascunde periodic de bombardamente trăind cu un optimism pe care nu mi-l pot explica
tot de la el am aflat că pe acea plajă
acuma
de sub nisipul jilav și rece
la suprafață iese
iarbă verde
după atâtă durere
sânge
necaz
lacrimi
copii morți
de sub nisipul jilav și rece
iese
iarbă verde
(fără nume)
să nu fiu găsit mort
fără urme de moarte violentă
închis în apartament
cu mâini legate la spate –
asta este visul meu
un alt caz de sinucidere
un alt zbor frânt
și n-ar fi etic de spus
să-mi bag pula în sistemul social
care-i face pe părinți să-și îngroape copiii
n-ar fi etic de spus că depresia există nu doar pe wall street
n-ar fi etic de spus deschideți-vă ochii că ne afundăm în pietre
n-ar fi etic de spus că ne omorâm copiii și odată cu ei murim noi înăuntru
moldova e un cimitir imens
în care cele mai tinere cruci
cele mai proaspete morminte
zac undeva la margine
sub umbra gardului
acolo pe unde politicienii nu pășesc niciodată
de teamă să nu-și murdărească
pantofii
noi operăm într-un calvar
unde soluția-i doar
pistolu’ pus la tâmplă
noi trăim în coșmar
și vedem doar
cum sângele vopsește pereții
fiind complet inapți să mai facem față
vieții
Fotografie creată de Lorenzo Castellino, de pe platforma Pexels
