Robert Trașcu ne-a spus puține lucruri despre el, preferând să lase poezia să vorbească în numele lui. A făcut o alegere bună, fiindcă poemele pe care ni le-a trimis chiar vorbesc bine, cu toată atmosfera lor cam rece și detașată, în care se simte un fel de precizie științifică a detaliilor, contrară textelor mult mai implicate emoțional ale unor scriitori precum Ionelia Cristea sau, bunăoară, Emil Brumaru, care au sau au avut de-a face cu domeniul în care se pregătește Robert.

Dar iată ce ne-a scris: „Numele meu este Robert-Valentin Trașcu, sunt student în anul întâi  în cadrul UMF Cluj – Facultatea de Medicină, specializarea BFK. Am plăcerea de a vă împărtăși câteva poeme scrise de mine. Le voi lăsa pe ele să vorbească în numele meu.”

Avem și noi plăcerea de a lăsa textele de mai jos să vorbească în numele poeziei de la „Poșta redacției”, convinși fiind că alegerea de a le publica este una corectă și că îi poate da autorului curajul de a continua să caute răspunsuri nu numai în domeniul celor deja spuse în cărți de specialitate, ci și în cel al lucrurilor nespuse, care uneori este mai surprinzător și, poate, infinit mai complex.

donator universal

nevoia de a fi conceput de doi părinți este
irelevantă pentru mine
așteptarea unei bătăi de inimă 
contra timp
pe fundalul a patru pereți izolați 
de plânsete
pune în balanță diferențele genetice

colapsul survine odată cu expulzarea
tuturor frustrărilor în capul fătului

tensiometrul nu dezvăluie
adevăratele presiuni sociale

de s-ar cunoaște mersul pe două picioare
din pântec
copiii s-ar naște în sens invers

sunt 0 (1) pozitiv
poate de asta valorile extrauterine sunt nule
îmi place să cred că nu mă asemăn sângelui 
din partea opusă

erori de calcul coagulate într-un embrion

apogeul maturizării te desrădăcinează
îți verifică capacitatea de a zbura din cuib
cazi și îți zdrobești coastele cărora le lipsește un
loc de susținere
moment de respiro

_______________________

repeți procedura

zborul de-a du-te-vino îmi amintește
de promisiunile telefonice în care
semnalul cădea odată cu valoarea cuvintelor

sunt 0 (1) pozitiv și totuși ezit să îmi donez
sângele
de frica unei alte erori de coagulare.

Învață-te singur să te legi la șireturi

învață-te singur să te legi la șireturi
iei șnurul și ți-l strângi în așa fel încât
organele să se adune într-un singur
papuc
iar pe celălalt îl folosești în caz de urgență
când simți că restul au cedat

mersul cu inima la picioare
descrie traseul amorezului
care a ajuns să se prostitueze în numele
iubirii
felul de a te comporta îți amintește de
mersul patruped al bebelușilor
simți că nu ți s-au lipit toate oasele
iar într-un moment de slăbiciune le lovești
de ale altcuiva

zgomotele nefamiliare te fac să reacționezi 
impulsiv
îți acoperi în așa fel urechile
încât transpirația din podul palmelor
capătă o semnificație proprie
ce descrie drama unei piese de teatru
trăită din perspectiva cortinei

vezi? nu e așa greu să faci o fundiță
una pe o parte, una pe cealală
te vei descâlci tu

doar nu uita să îți așezi intestinele
în direcția în care pui capul să dormi
și vei putea digera
cu jumătate mai mult decât ieri
secretul e să știi să înghiți pe bucăți
și întotdeauna să te legi la șireturi.

Oasele își aduc aminte ceea ce noi nu

dacă ar fi să-ți secționezi inima în 3
bucata ce se scurge mai repede
o vei așeza inconștient
sub scaunul din camera copiiilor

și ai să te întrebi peste 2 ani 
de singurătate
de ce copiii se nasc cu inima
de 3 ori mai mică decât a unui adult

vreau să știu cum e să
crești uniform în burta mamei
de ce uităm întotdeauna clipele
cele mai frumoase din viață

suntem copii alăptați de omuleți invizibili

foamea e doar un mod de a-i spune
stomacului ce te doare
noi nu știm să comunicăm decât prin durerea din oase
aseară mi-am auzit genunchiul rugându-se
pe ascuns
și pentru mine
oasele nu știu că ele n-ajung în rai

nu am înțeles niciodată
rolul ombilicului
decât câ îți amintește 
că nu ai fost singur

axiome pe coloana vertebrală

să fii om cu coloană vertebrală
presupune mai mult decât să-ți numeri
vertebrele noaptea

ideea de a ține capul pe umeri
atunci când simți că toate oasele
au coborât la picioare
e un mod de dezarticulare de realitate

tremuratul pe gâfâite 
modifică traiectoria coastelor
cumva ai ajuns să le unești
în punctul în care rușinea de a deschide ochii în
timpul somnului a fost înlăturată
să fii nevertebrat nu este atât de trist
încetezi să porțî grijile fiecărei plecăciuni
ce pornește întotdeauna din unghiul
din care te vezi în oglindă tot mai deformat

niște cerșetori culegeau falange la marginea
unui pod
dacă-i întrebi ce caută îți vor răspunde
uitându-se în  pământ
-o nouă viață care să nu ne treacă printre degete-
Și atunci ai să iei în calcul ideea că
Dacă ființa umană ar avea coadă
și-ar fragmenta-o și pe aceea
de dragul de a fi

om cu coloană vertebrală

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.