Rebeca-Maria Oanță este studentă în ultimul an la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. Iată ce ne-a mai spus, printre altele, despre ea: „Am publicat în revista Steaua, în două antologii de poezie și proză ale Editurii Colorama și am participat la maratonul de poezie online organizat anul acesta în timpul carantinei. Mă consider la început de drum în ceea ce privește scrisul, a fost și va rămâne unul dintre obiceiurile care mă ajută cel mai mult să mă descarc, să-mi găsesc un echilibru și, cel mai important probabil, să supraviețuiesc momentelor dificile. Încerc să nu mai fiu foarte defensivă în ceea ce privește critica, să o accept și să-mi las ego-ul deoparte.”

E foarte bună mărturisirea cu privire la ego, fiindcă sunt puțini cei care pot să accepte ce li se spune despre producțiile lor literare. Despre textele de mai jos nu pot să afirm decât că, în ciuda anumitor lungimi și fărâmițări ale temelor destul de obositoare (sau expresii tautologice precum „lame ascuțite”), cred că sunt poeme pline de forță, care transmit un mesaj limpede – în ciuda propensiunilor (auto)flagelante – despre dezagregarea lumii și înstrăinarea omului în realitatea cuprinsă de panică a secolului XXI. Cum ne eliberăm de senzația că suntem tot mai mult fantoșe ale timpului nostru? Poate că un răspuns este ăsta: citind poezie bună.

cârcel în piept

martiră a perfecțiunii
asta sunt?
vreau sânge și lacrimi pentru perfecțiune
alcool sanitar,
lame ascuțite,
dezinfectez rana imensă care este lumea
curăț universul de plăgi neesențiale,
dar mereu se adună altele și altele
alte griji și probleme strânse
pe piele ca un tatuaj adolescentin
regretabil.
sunt sora de serviciu,
la spitalul municipal din colț de stradă,
se adună nevroticii sentimentali
cu pathos în glas
strigă de la geamurile mânjite și din paturile înguste
miroase a boală;
universul își plătește rata în doze mici
e stricat,
aproape ca o mașină de jucărie
teleghidat de copilașul cu adhd prin grădina 
blocului de pe strada nanterre
aproape de mcdonald’s,
băieți cu biciclete se aruncă pe culoarea roșie
drept înainte
ca după o minge de fotbal;
căldura spintecă lumea în două
vântul ne taie pe față, 
ajunge și în case
desparte îndrăgostiții în paturile lor
căldura corpurilor vara produce monștri
afecțiunea devine un catalizator pentru greață.
terenul de fotbal artificial
se prăjește 
la lumina după-amiezii
băieții își trag tricourile peste cap și le aruncă împrejur
miroase aproape ca o zi tristă
apusul domină un cer plictisit
culorile-i aprinse 
ard pupilele trecătorilor;
mă gândesc
la băiatul din cămin
ca de pe un balcon imaginar
cu un suflet strâns de regrete
plutesc între dorință și frică
ca un balon gata să se spargă-n cer 
un balon roz ciclam uitat de fetița
neîndemânatică din parcul umbrit
un tată cu voce mieroasă
privește cum 
ochii copilului se pierd în înaltul albastru.
și așa mi-am pierdut și eu ideea în înălțime,
credeam că sunt foarte înaltă dar
de fapt,
m-a micșorat realitatea,
nu mai ajung până la tine,
aer cald și gaz
într-un plastic. 
marchez, 
transpir
într-o mulțime de corpuri
ca după epidemie
respir într-o minunată lume nouă,
sunt pregătită de un zbor lin 
căderea liberă în brațele necunoscutului
aruncată de pe coasta unui nor
în necunoștință de cauză
de fapt,
caut un secol pierdut
o pasăre pe cale de dispariție
unde să mai găsești asemenea viață declarată pierdută,
prințese, 
diademe de plastic
fantasme de zahăr ars
o vară continuă și constantă
reproșul universului către cer
a fost
„ocupi prea mult spațiu
mă sufoci,
am nevoie să mă lași să respir.”

dacă nostalgia ar fi un oraș

mereu e ciudat să fiu aici
în orașul unde nu există reguli
orașul aproape de pământ, lipsit de altitudine
pierdut în spațiu-timp
printre amintiri melodramatice
uneori penibile, uneori dureroase
mereu mă spulber când ajung aici
fiecare parte din mine devine legată de loc
de terasa răcoroasă
de câinele meu leneș cu plumb în ochi
de mașina ta prea scumpă pentru străzile pustii
de diminețile la mcdonald’s
de dormitul toată ziua
mereu când ajung aici
fiecare loc este o destinație turistică pentru
conștiința mea încețoșată
fiecare bar ascuns fiecare stradă înfundată
e copleșitor
să te rupi de oameni
să scazi, să te întorci pe dos
nu-mi mai doresc să mă mănânce acest neant sălbatic
să mă tragă spre momentele
când mă simțeam atât de singură
nu vreau să mă întorc în trecut 
nici să întocmesc o cronologie
demnă de roman 
pentru că viața mea este total lipsită de sens
spațiu tainic
spațiu tiranic
mereu mecanizat într-un ceas cosmic
constant 
constatăm cum ziua se preschimbă în noapte și
luna ne răsfață în imagini 
iar gâzele zboară plictisite într-o mare apatică
o colonie de ace însângerate
căutând o piele sfioasă și fragedă
țigările ni se sting vorbind
iar brichetele își pierd gazul
marchizi de subsol 
în miniatură,
pot să alcătuiesc un întreg glosar de imagini
derulate derizoriu în inconștient
atât de importante cândva
atât de lipsite de sens
când părăsesc locșorul ce obișnuia să-mi fie casă
cine m-a alcătuit de fapt?
toate aceste amintiri care mă bântuie 
sau ultimii mei ani de melodramă stranie adolescentină
cine sunt?
cărțile poemele
cine sunt?
un accent amestecat
și un limbaj blazat
o atitudine flegmatică detașată
ancorată în ceva mai mult decât real
am strâns în pumni tot ce am avut în suflet
în mod ironic,
am sângerat pe întregul teritoriu
marcând fiecare pas pe care l-am luat cu o talpă adâncă roșu purpură
nu știu unde mă situez
între asfințit și răsărit
un vrej gros de conștiință stagnantă.

cine

sperietori de ciori care aproape seamănă cu ființe umane
cine ar mai fi văzut în fânul înghesuit printre zdrențe 
atâta expresivitate
cu mâinile întinse ca un crucifix deasupra lanului auriu 
apără comoara timpului și a fecundității. 
cine ar mai fi crezut că
vântul nu o poate doborî,
că rămâne fermă în fața ciocurilor însângerate
cine ar mai fi crezut că lumea e un câmp spasmodic,
o cameră de recuzită pentru imensa și adevărata piesă de teatru din ceruri
printre nori plutind cuvinte
cine ar mai fi bănuit
că vom vorbi despre totalitarism încercând să ne ferim de ploaie
luptându-mă cu umbrela și vântul
iar campusul gol înghițindu-ne vorbele 
o gură de cleștar
clădirile semi-luminate ca niște măsele cariate 
neantul este praful din gene
saliva e aproape un cuvânt,
e o silabă;
frustrările tale se amestecă în ploaie
privești prin lentile aburinde o lume lipsită de sens
alunecăm în liniște cum alunecă acul pe vinil
îmi scârțâie tălpile când umblu prin conștiința ta,
las dâre groase
de uitare și resentimente
ești mereu critic cu urmele mele de copil.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.