Azi vă propun să citim un poem de Emanuel Pope. Ne-a trimis mai multe la Poșta redacției, dar unul dintre ele mi-a plăcut pentru vitalitatea de care a dat dovadă în comparație cu celelalte, așa că am ales să îl public. Poemele sale sunt în general dense și cu o preocupări înspre zonele întunericului, a morții, pe alocuri cu o componentă fictivă accentuată. Poemul ales astăzi mi-a plăcut îndeosebi pentru că mi-a transmis o doză frumoasă de tandrețe, dar și pentru spiritul său întru câtva oral și direct, care mă face să mă gândesc la fluiditatea onestității și, de ce nu, a vieții.

Ce ne spune despre el:
„Numele meu este Emanuel Pope, născut in 1969 la Brăila şi sunt unul dintre românii trăitori pe meleaguri străine, supraviețuitor în Marea Britanie. Am debutat în reviste ca poet și prozator și am publicat în colecții private de carte sau publice câteva plachete, volume de versuri, plus o broșură de proză scurtă. Totodata am tradus din engleză câțiva autori de poezie.
Din volume: „Colecții de vitalitate I” (proză scurtă), „Volume de aer (I), (II) şi (III)”, „Voinicul în piele de javră”, „Suntem cameleoni”, „Voodoo child”, „Elegii de la marginea lumii”, „De dragoste în timpul epidermei mele” (jurnal din Danemarca in timpul pandemiei).”

***

nopţile şi zilele de mai ale pământului

memoriei Nadejdei Mandelştam 

“I decided it is better to scream.
Silence is the real crime against humanity.”

Seara bună, Nadejda, seara bună ecou
inima ta vie în mormântul de ceară tot mai aşteaptă veşti de la noi?
e aici un domn ca o stare amară, Cristoforovici îşi spune… se interesează de tine
destul de afabil ţi-a adus un cadou
o  statuetă din lemn, artă orientală
drăguţ ca un kitsch
-asta în amintirea vremurilor de odinioară, zice
un Buddha mic, necioplit, interesat de domeniul artei şi el
dar mai mult culinare.
mi-am amintit ce mi-ai spus:
„la urma urmei poeţii sunt şi ei oameni”, cameleoni
cât despre restu’ ce să mai vorbim…
mă-ntreabă cum îţi mai e cu răceala, cum suporţi frigul pe-acolo,
dar depărtarea?… altfel pare întru totul un om de bonton,
în timp ce vorbeşte soarbe elegant din cafea, fără zgomot
îşi revarsă o jumătate de faţă peste furoul iubitei şi peste canapeaua mea … cu  două braţe cumpărată în rate
asta nu-l incomodează deloc, nici nu m-aş fi aşteptat,
tocmai el care are atâtea… de-o calitate perversă,
cu unul din ele a îmbrăcat de dimineaţă strada şi casa-n ziare
despre un altu` se spune că ar lucra încă tainic prin fabrici şi uzine
ori prin baruri şi alte locuri deochiate
sau prin nu ştiu ce încăperi conspirative
prizează tot ce-i cade în mână, până şi praful de pe tobă din gândirea urban;
Până aici nimic nou pentru tine, Nadejda,
trăim toţi ca-nainte, alături ca-n upanişade
cu zeităţi cu o mie de braţe.
El îmi spune să-ţi vorbesc de onoare şi de frică,
eu însă vreau să-ţi vorbesc de iubire,
să te-ntreb cine a mai fost pe la tine,
ce poeţi ţi-au mai scris,
cine ţi-a dăruit o floare,
ce fotografii ai primit de la viaţă
ori vreun ou ori vreo jumătate albă de pâine,
sau şi pe-acolo se practică legea străveche a somnului greu de o tonă,
legea sfântă a indiferenţei?
Iată-mi face semne din mână, în tăcere, să nu-i recunoşti vocea
îmi spune s-o ţin tot aşa… bla, bla-bla şi aşa mai departe … până ajung ei la tine,
să arunce o privire prin groapă,
să-ţi citească puţin printre gânduri,
după corpuri delicte printre frunzele tale mucegăite de ceai.
Eu îi explic că-i târziu şi că eşti obosită
şi că-n „dacea” ta nu e loc de prea multe manevre
nici nu vrea să audă, insistă, răsuflă greoi, gesticulează
ţigara-i uitată cu filtru deja a ajuns la vatelină în plapuma albastră a mamei
şi asta e tot ce-am primit mai bun de-acasă,
numai pentru asta şi-ar merita o pereche de palme
mitocanul meu musafir istoric
abia-l mai suport, tensiune irespirabilă, s-a stins până şi focul din vatră.
De aceea, apaşa mea dragă, ca o vară de sânge ce-mi eşti
primeşte-i la tine, te rog,
pe subversivii ăştia ai vieţii
şi la picioarele tale aliniază-i acolo pe toţi… pân’ la unu,
indiferent de limbă, indiferent de culoare,
indiferent de sex, de orientare politică
ori de naţionalitate, clasă sau religie.

Patreon - O mie de semne

2 Comments

  1. alice popescu Reply

    mi-a placut tot, mai putin desantul final, ultimele tei versuri. nu stiu de ce, poate e sensibilitatea nou creata de mantra cuvintelor care ne impart, despart, amalgameaza si tot asa.

    • Ma bucura mult tot ce spui, inclusiv observatia privind acele, ultime, trei versuri. Si ai dreptate! Acelasi poem insa, in formula lui publicata, are o invaluire si desfasurare diferita, marcand mai bine un anume punct de vedere, in contextul caruia aceste ultime versuri capata sens si incarcatura necesara, pe langa ironia voita ce nu vor s o ascunda. Multumesc din toata inima pt mesaj, intelegere si atentie!

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.