Sunt nevoit să încep prin a mărturisi că, până în momentul în care Cosmin Perța mi-a dat să citesc acest emoționant minibildungsroman, „Aproape totul e ok” (Paralela 45, 2019), nu auzisem de Francisc Baja. Nota biografică de la începutul cărții îmi spune, laconic, că scriitorul născut în 1973, la Cluj, a debutat în 2006 cu volumul Porumbelul lui Noe, iar un deceniu mai târziu i-a apărut a doua carte, Canibal.

Aveam așadar de-a face – înainte de lectură, se înțelege – cu un autor foarte parcimonios cu publicul său, dar și discret cât se poate, chiar dacă, spre exemplu, mi se pare inexplicabil faptul că am putut rata întâlnirea cu Canibal, roman apărut la Casa de Pariuri Literare, editură unde și eu am publicat și ale cărei cărți mă interesează în continuare.

Curios din fire, am încercat să aflu mai multe despre Francisc Baja și, surpriză, am dat peste unele lucruri care ne plasează cumva pe aceeași orbită generaționistă, chiar dacă între noi există o diferență de 11 ani. Amândoi am lucrat prin fabrici și uzine și am avut (până la un moment dat) o „biografie de scriitor american”, cum ar spune Claudiu Komartin.

Mai prudent decât mine, Francisc Baja a făcut totuși o facultate de filosofie, pe care a terminat-o în 2001, și a susținut o teză de doctorat despre Experimentul Pitești. În punctul ăsta, pentru el a fost ok, iar pentru mine a fost „aproape totul ok”. În afară de faptul că acest minus din CV mă face mult mai vulnerabil decât ar trebui. Dar passons

Nu știu dacă Francisc Baja și-a propus asta (cred mai degrabă că nu), însă am simțit încă de la primele pagini din „Aproape totul e ok” un subtil exercițiu de seducție de care m-am lăsat învins ca un puști care, trăindu-și viața în cea mai neagră perioadă a comunismului din România, mănâncă pentru prima dată o ciocolată ungurească Africana.

A fost o capitulare totală, fiindcă ce poți să faci atunci când te întâlnești cu un personaj numit enigmatic J. care se străduiește, fără să dea pe dinafară de „deșteptăciune” (în concepția formalistă și plină de prejudecăți a epocii), să înțeleagă lumea din jurul lui. J. nu este un „băiat deștept”, însă dispune de o inteligență aparte, cu ajutorul căreia reușește să treacă prin situații de o complexitate care ar putea doborî cu ușurință și un adult mult mai experimentat.

J. este un puști neadaptat, care mai degrabă o dă în bară cam pe toate planurile, fiindcă nu excelează în niciun domeniu, nu învață bine și pare că nu va reuși să depășească vreodată acel prag al mediocrității comunului, al condiției umane limitate la o subzistență mizeră, lipsită de perspective.

Și totuși, J. își arată, discret, fațeta diamantină ascunsă până atunci a, să-i spun așa, curiozității lui în fața lumii: este băiatul care a citit cele mai multe cărți din clasa lui, fapt care surprinde pe toată lumea, inclusiv pe inenarabila profesoară Videki. Deși băiatul mărturisește că „nu citeam cine știe ce”, în punctul ăsta începem să intuim cealaltă fațetă a lui, cea considerată îndeobște ceva mai întunecată: aceea de rebel. Nu un rebel fără cauză, nici un rebel conștient de actele sale de rebel, ci un rebel care acționează din instinct, fără să fie neapărat conștient de faptul că este un rebel.

M-am întrebat și eu dacă J. este într-adevăr un Holden Caulfield plasat în lumea imposibilă a României anilor ’80. Aș zice că nu. Poate, mai degrabă, un Holden in nuce ori un Holden într-o formă premergătoare sau, dacă vreți, primitivă. Într-adevăr, J. și Holden au în comun faptul că nu învață prea bine, în ciuda realelor posibilități intelectuale, precum și acea latură rebelă, expresie a neadaptării la o societate insuficient de atentă la problemele reale ale tinerilor ei.

Totuși, J. se confruntă cu alte probleme, mult mai serioase decât cele ale lui Holden, care face parte dintr-o familie înstărită și care este, cel puțin în aparență, un copil râzgâiat de părinții lui. Tendințele rebele ale lui Holden se acutizează atunci când ideile lui vin în coliziune cu tot ceea ce este fals în societatea americană a timpului său, pe când în cazul lui J. este vorba în primul rând de supraviețuire.

Cu un tată violent și meschin, cu o familie pe cale de a se destrăma, J. dezvoltă mai degrabă caracterul unui singuratic, chiar dacă nu e lipsit de prieteni. Atitudinea lui retractilă este instinctuală, fiind o formă de adaptare la viața obscură și violentă din jurul lui. Nici măcar clișeul romanticului Pistruiatul nu i se potrivește decât până la un punct. J. este J., adică un băiat care traversează așa cum poate și cum se pricepe mai bine o perioadă de criză majoră, atât în familia lui, cât și în societate. Doar adaptându-se poate răzbi. Altă cale ori nu-i este permisă, ori ar însemna pentru el adevărata „ieșire din rând”, care s-ar putea solda cu penalități mult mai dure. 

Pe acest fond al traumelor acumulate și al încercării de adaptare, vin și episoadele rebele. Acestea sunt însă generate de frustrări reale, provocate de nedreptăți peste care nu poate trece. Scena când împreună cu prietenul său Lorand îi desumflă roțile mașinii administratorului Pakular, sau aceea când J. își urmărește bunicul din partea tatălui pentru a-i recupera mamei sale haina de blană, sunt deopotrivă memorabile.

Am remarcat de asemenea, pe lângă acuratețea mijloacelor narative, și exactitatea cu care Francisc Baja reproduce, în scris, recuzita specifică anilor ’80. Francisc Baja nu face deloc butaforie. Lăsând la o parte mărcile de mașini, îmbrăcămintea sau diversele accesorii casnice, autorul a plasat discret și ceea ce mi-ar plăcea să numesc „glonțul de argint” al romanului, acea scenă în care J. își unge cu untură o felie de pâine. Cine n-a mâncat untură pe pâine în anii ’80 n-a înțeles nimic din acea perioadă.

„Aproape totul e ok”, romanul „de creștere” al lui J., băiat obișnuit forțat să trăiască în vremuri neobișnuite, are o coloratură preponderent alb-negru la care se adaugă multiplele nuanțe de gri ale epocii. Nu avem de-a face cu o poveste de un epic monumental, în cheie dickensiană, ci cu o sumă de episoade mai degrabă banale, care însă recompun o lume cu toată complexitatea și tragismul ei.

Ceea ce autorii clasici au povestit pe sute de pagini, Francisc Baja reușește să facă într-un micro-roman de doar 125 de pagini. Poate multora li se va părea cam puțin. Mie nu. De ce? Fiindcă există în aceste pagini o atât de mare densitate de fapte, de scene și de situații, încât emoțiile pe care le generează par încapsulate în sticluțe cu esențe narative capabile să satisfacă pretențiile olfactivo-textuale ale celor mai exigenți cititori.

Pe fondul gri-alb-negru al vieții acestui David Copperfield modern – creat în cheie minimalistă – fond recompus foarte realist în cartierele muncitorești ale unui oraș, Cluj, întunecat ca în celebrul 4,3,2 al lui Mungiu, viața lui J. pare o frunză lipită pe trotuarul umed peste care calcă oricine. Cu toate astea, băiatul are puterea de a-și depăși condiția și de a o lua mereu de la capăt, inclusiv pe celălat plan, sentimental de data asta.

Nu știm deocamdată dacă va reuși într-un fel sau altul. Poate că nici nu are prea mare importanță, fiindcă ceea ce contează cu adevărat este ca atunci când pierzi o luptă să poți ieși într-un final învingător. Cum va reuși J. asta? Veți vedea dacă veți citi această frumoasă și surprinzătoare carte a lui Francisc Baja.

Foto credit Francisc Baja: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10213501719280473&set=a.3876112704397&type=3&theater

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment