Mi se întâmplă foarte rar să citesc o carte (exceptându-le pe cele de poezie) de la un capăt la celălalt, fără ca practic să o las din mână. Media mea de o sută de pagini de proză pe zi mă împiedică să fac asta, fiindcă după limita aceea simt că mă decuplez de la subiect, că toate conexiunile intime dintre autor și cititor se rup una câte una până la o totală distragere.

Ei bine, nu același lucru mi s-a întâmplat cu volumul „Brunhilde Pomsel – Am fost secretara lui Goebbels”, de Thore D. Hansen, recent apărut la Editura Humanitas în colecția Memorii/Jurnale. Există mai mulți factori care m-au determinat să parcurg acest volum dintr-o dată, aproape fără pauză, de parcă aș fi citit un mic roman polițist captivant și cu o intrigă infantilă.

În primul rând, aici nu e vorba de o operă de ficțiune. Transpare din fiecare rând, din oricare afirmație făcută de Brunhilde Pomsel, un conglomerat factual de o autenticitate care-ți ridică părul în cap. Te întrebi la un moment dat: chiar așa să fi fost? Chiar atât de simplu să se fi derulat lucrurile? E posibil ca răspunsul să fie conținut în întrebare. Să mă explic.

Pe la începutul anilor 2000, generația născută în jurul anului 1980 începea să prindă glas, să facă de fapt un fel de gălăgie ideologică chestionând zgomotos generațiile anterioare cu privire la hăul istoric trăit înainte de 1989. „De ce n-ați făcut nimic? Cum a fost posibil așa ceva?” erau întrebările aruncate în spațiul public unor oameni care fie nu avuseseră poziții cheie în aparatul comunist de stat, fie se mulțumiseră să trăiască bine la adăpostul unor funcții care îi angaja nu numai ideologic, ci și intim, dacă pot să mă exprim așa.

Cei „mărunți” răspundeau invariabil: „Ce-am fi putut face noi? Ne-am descurcat fiecare cum a putut.” Pe de altă parte, majoritatea nomenclaturiștilor invocau impenitent mersul istoriei: „Astea erau directivele. Trebuia să executăm ordinele. Ceaușescu și ai lui au fost de vină!” M-am gândit de multe ori că acesta ar trebui să fie împământenit ca un fel de principiu al atomizării vinovăției, a disipării acesteia până la nerecunoaștere.

Istoria însă acuză mereu. Toți am fost vinovați, într-o mai mare sau mai mică măsură. De la cei care au acceptat să intre în partid în august 1968, amețiți de „eroismul” funambulesc (și laș, deopotrivă) al lui Ceaușescu, cel care era într-adevăr văzut ca un erou al estului după ce a refuzat să trimită trupe românești în Cehoslovacia cot la cot cu forțele tratatului de la Varșovia, până la cei care, aflând ce s-a întâmplat la Brașov în 1987, au preferat să tacă. Și exemplele ar putea să curgă mai departe.

Mergând mai jos în istorie, avem de asemenea destule exemple despre cum este posibilă instaurarea unui stat totalitar. Nu e menirea mea să fac incursiuni istorice pentru care nu sunt calificat. Totuși, dacă e să ne gândim la România anului 1946, de pildă, când alegerile au fost fraudate în favoarea comuniștilor, sau la momentul plebiscitului din februarie 1938, în urma căruia Carol al II-lea a abolit Constituția din 1923 și a scos practic definitiv din jocul politic partidele istorice, punând în loc o fantoșă numită Frontul Renașterii Naționale, partid unic la a cărui fondare au contribuit nume importante, atunci ne putem face o imagine de ansamblu.

O dictatură nu este opera unui singur om. Ceaușescu nu ar fi reușit să devină tiranul pe care-l știm dacă nu avea în spate un întreg aparat politic și administrativ care să-l susțină. Centrul puterii, către care tind atâția, este un fel de Mecca al parveniților și al ariviștilor. Oricine își dorește o poziție un pic mai bună, o funcție ceva mai călduță, un privilegiu, o ascensiune în ierarhie care poate asigura, atenție!, bunăstarea nu numai a celui în cauză, ci și a familiei, prietenilor, cunoștințelor și amicilor. Așa cum vinovăția se disipă până la ultima celulă a societății, la fel și dorința de putere otrăvește sângele oricărui om care tânjește după acumulare materială și o poziție socială superioară. Iar pentru asta mulți au călcat efectiv pe cadavre.

Este, în opinia mea, și cazul Brunhildei Pomsel, protagonista acestui impresionant volum, „Am fost secretara lui Goebbels”, care ne readuce în vizor ideea de vinovăție, fie ea colectivă sau personală. A fost X vinovat fiindcă a intrat în Partidul Comunist Român pentru că altfel nu putea să avanseze în carieră? A fost Y vinovat că nu a denunțat (așa cum au făcut-o câțiva oameni cu adevărat eroi, cum a fost de pildă Doina Cornea) impostura și nimicnicia unor nomenclaturiști care s-au crezut pe viață cocoțați în fruntea statului?

Este greu de spus. În principiu, vinovățiile sunt mai mari sau mai mici. Mergând pe ideea asta, nimeni n-ar trebui să scape de judecată, fie ea și așa redusă la una personală, automustrătoare, un fel de penitență intimă menită să mai spele câte ceva din rușinea nonacțiunii și a complacerii (de frică, din comoditate, din instinct de conservare) într-o zonă de confort călduță care s-a adăugat, vrând-nevrând, la ațipeala colectivă sfârșită într-un dezastru economico-social fără precedent.

Brunhilde Pomsel a avut o copilărie întru câtva normală pentru anii ’20 și o trecere spre maturitate destul de ușoară în condițiile sociale de la începutul anilor ’30 din Germania. Nu se poate spune că a crescut în puf, fiindcă a făcut parte dintr-o familie numeroasă (a avut patru frați mai mici), însă nici nu a cunoscut răul profund și dificultățile cu care se confruntau alți cetățeni germani în acea perioadă. O mărturisește însăși Brunhilde: „Tata a fost decorator și avea de lucru, ceea ce era un lux în acele vremuri. Astfel n-am dus niciodată lipsă de ceva. N-am răbdat aproape deloc de foame, ca mulți alți oameni după ce-am pierdut Primul Război Mondial.”

Sunt mărturisiri târzii, făcute spre sfârșitul vieții (a trăit 106 ani), în timpul documentarului (care stă la baza acestei cărți) realizat în 2013 și 2014 și numit Ein deutsches leben (O viață germană­). Dorindu-se independentă financiar, după absolvirea gimnaziului Brunhilde se angajează la firma Kurt Glasinger und Co. În cei doi ani petrecuți acolo a învățat stenografie și dactilografie, iar în plus, seara, după orele de program, a frecventat cursurile Școlii Superioare Comerciale, unde a învățat elementele de bază ale contabilității.

„Eram foarte harnică. Dintotdeauna am fost harnică. E ceva ce port în mine. E o trăsătură specific prusacă, această dorință de conștiinciozitate”, mărturisește Brunhilde. Datorită acestor trăsături avansează destul de rapid către poziții la care inițial nici nu îndrăznea să se gândească. O perioadă a lucrat la dr. Hugo Goldberg, un agent de asigurări evreu. Apoi, pe la sfârșitul lui 1932, când pentru evrei derularea afacerilor devenise deja problematică, i-a fost scurtat timpul de lucru la jumătate.

Heinz, un prieten vremelnic de-al Brunhildei, adept al ideologiei naziste (care a și dus-o la o întrunire unde „grăsanul” Hermann Goring a ținut un discurs), i-a făcut cunoștință cu Wulf Bley, un fost combatant din Primul Război Mondial care voia să-și scrie memoriile și care căuta o persoană să i le dactilografieze. Este interesant de consemnat o altă mărturisire de-a Brunhildei: „La sfârșitul anului 1932, dimineața lucram la evreul Goldberg și în unele după-amiezi – la nazistul Wulf Bley.”

La fel de interesant este modul aproape nevinovat în care Brunhilde Pomsel pune problema ascensiunii nazismului și ostracizării tot mai intense a evreilor: „Înainte de 1933 nu-i băga nimeni în seamă pe evrei, toate astea au fost doar niște născociri ulterioare ale naziștilor. De-abia național-socialismul ne-a atras atenția că sunt o altă categorie de oameni. Mai târziu, teoria asta a fost preluată de programul planificat de exterminare a evreilor. Noi n-am avut nimic cu evreii.”

De aici și până la afirmația (șocantă pentru un om rațional din secolul XXI) următoare n-a mai fost decât un pas: „Iar când național-socialismul lua amploare, noi tot n-am priceput ce urma să se întâmple. I-am făcut cu mâna Fuhrerului iubit. De ce nu? Prea puțini se gândeau la evrei înainte de 1933. Oamenii au primit mai întâi de lucru și bani. Doar pierduserăm totul în război și fuseserăm înșelați prin Tratatele de la Versailles, așa ni s-a spus mai târziu. Nimeni n-avea habar ce urma să ni se întâmple din cauza lui Hitler.”

După alegerile din 1933, în urma cărora Hitler a devenit cancelarul Germaniei, Brunhilde a primit o „ofertă de nerefuzat” de la Wulf Bley: un post la Radiodifuziune. Condiția: să fie membră de partid. În consecință, Brunhilde se duce la filiala Partidului Muncitoresc Național-Socialist German din Sudende unde, după ce stă la o coadă de aproximativ o sută de persoane, își depunde adeziunea.

În 1942, Brunhilde Pomsel a făcut pasul cel mare către Ministerul Propagandei, care era condus de Joseph Goebbels. Transferul de la Radiodufuziune s-a făcut după ce Brunhildei i s-a pus în vedere să se prezinte acolo, întrucât Ministerul Propagandei avea nevoie de o stenografă. Reducând totul la o idee – și judecând faptele în contextul în care în fruntea acestui minister se afla unul dintre cei mai mari criminali din istorie – s-ar putea afirma că mărturisirile târzii ale Brunhildei sunt învăluite în aburul persistent al ipocriziei: „Eu n-aveam nici cea mai vagă idee despre cum decurgeau lucrurile” a spus, lăsând impresia, oricum tardivă, că „nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”.

Cât a fost sinceritate și cât a fost mistificare poate că nici nu mai contează. Una peste alta, judecând retrospectiv faptele, îmi revine în minte acel joc pervers al raționamentelor deculpabilizatoare: cât a fost vină colectivă și cît a fost vină personală? E greu de cuantificat și probabil așa ceva nu se va face niciodată. Cu toate astea, mărturia Brunhildei Pomsel, așa tardivă și plină de goluri de memorie (create intenționat sau nu), sunt, așa cum afirmă și Thore D. Hansen, surprinzătoare și fascinante deopotrivă.

Mai e de adăugat că, ajunsă în cele din urmă până în anticamera ministrului, Brunhilde s-a bucurat nu numai de privilegiile unei slujbe foarte bine plătite, ci și de, să zicem, întâmplări care au constituit un fel de climax în activitatea de la Minsterul Propagandei. Una dintre acestea a fost cina de la familia Goebbels, unde Brunhilde a fost invitată alături de „în jur de 20 de persoane”: „Goebbels și-a făcut apariția și ne-a salutat, dând mâna cu toți. După aceea am luat loc, iar eu am stat lângă el, în dreapta lui. Atunci m-am simțit cu adevărat onorată.”

În acest punct, istoria factuală, oricât de amestecată ar fi cu lucruri personale sau cu evenimentele specifice războiului, devine și una a vinovăției, în ciuda afirmațiilor persistente precum că „eu n-am văzut nici măcar un singur transport de evrei” sau că „de-abia după prizonierat am aflat ce s-a întâmplat, atât eu, cât și toți oamenii din Germania”. Sigur, totul pe fondul unor explicații meschine de genul „la urma urmei era vorba de viața mea, de soarta mea, și fiecare s-a gândit doar la propria persoană.” E foarte ușor să faci astfel de afirmații în contextul în care spui despre Goebbels că „Se pare că era un om șarmant”. Dacă închizi ochii când trebuie sau vezi doar realitatea care-ți este permisă, atunci lucrurile sunt în ordine pentru tine. Restul lumii poate fi aruncat în groapa comună a istoriei.

Iar derobarea de trecut din final adaugă, deloc subtil, încă o măsură la cantitatea imensă de vinovăție, hai să-i zicem colectivă (fiindcă vinovăția personală se disipă uneori în mulțime), din cauza căreia am avut parte de un Holocaust, de sfârtecări teritoriale care au lăsat răni până în prezent și de  un număr de victime aproape de nerostit: „Nu, n-am nici o vină. Absolut nici una. De ce aș fi vinovată? Nu, eu nu mă consider vinovată. Doar dacă întregul popor german este pus sub învinuire fiindcă a înlesnit venirea la conducere a acestui guvern. În cazul ăsta suntem vinovați cu toții. Inclusiv eu.”

„Am fost secretara lui Goebbels” este o carte-document care ar trebui să ne pună pe gânduri și să ne forțeze cumva mâna să facem nu numai o reevaluare a propriei persoane, ci și un alt tip de judecată. Căci, așa cum spuneam undeva mai sus, orice om rațional din secolul XXI ar trebui să vadă că în lume unele tendințe sunt prea asemănătoare cu ce s-a întâmplat în trecut ca să nu simțim fiori pe șira spinării. Or, în zilele noastre, o repetare a cataclismului numit Al Doilea Război Mondial ar putea însemna sfârșitul.   

Foto Brunhilde Pomsel credit: https://time.com/4453809/goebbels-secretary-brunhilde-pomsel-german-life/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

1 Comment

  1. Atât doar că, cataclismul, ar veni dinspre Rusia, urmașa Germaniei naziste. Sau dinspre conflictele din Orientul Apropiat (Iran-Israel).
    Acestea n-au nimic cu nazismul, care e mort. Aberația nu va reînvia niciodată.
    Să fim corecți.

Write A Comment