Parcurgând cel mai recent roman al lui Cezar Paul-Bădescu, „Frica de umbra mea” (Editura Polirom, 2019), am încercat să ies din convenția autor-cititor și să-mi propun, ca direcție de lectură, o formulă paralelă: Cezar nu e scriitor, nu e autorul volumelor „Tinerețile lui Daniel Abagiu” și „Lumința, mon amour”, nu l-a cunoscut de fapt pe Cristi Popescu, nu a fost în rezidența literară din Germania și, în general, nu despre viața lui e vorba în această carte.

Doar plonjând în ficțiunea „non-ficțională” a romanului am reușit să mă așez mai comod în canapea și să-l citesc fără să-l las practic din mână. Trebuie să mărturisesc că experiența a fost una pozitivă: personajul narator a devenit atât de credibil, confesiunea lui a căpătat un asemenea nivel de veracitate încât am realizat că mă aflu, în fond, cuplat total la ceea ce un poet genial numea cândva „la cea mai înaltă ficțiune”. Căci ce altceva este viața reală decât o mare și de necuprins poveste creată la nesfârșit de un demiurg-scriitor care nu se mai satură, spre satisfacția noastră, să ne livreze „aventuri ficționale”, așa capricios, ludic, senzaționalist, cinic, abulic, optimist, întunecat și uneori cu apucături de o cruzime inimaginabilă, cum este El?

În momentele când am revenit cu picioarele pe pământ m-am întrebat, totuși, mefient cum sunt de felul meu: sunt fapte de viață? Și dacă da, cât de autentice sunt? Cât este adevăr și cât fabulație? Dar până la urmă mi-am spus că nici nu mai contează, de vreme ce, ieșit din convenție, am reușit să intru acolo, în acel univers incredibil de credibil – dacă mă pot exprima așa – în care derularea întâmplărilor e de o seducătoare spontaneitate (în ciuda mersului molcom al narațiunii), iar dialogurile au miez și sunt, în zone cu sensibilități redescoperite, romanțios retroactive fără să pice în ridicol.

Să luăm, spre exemplu, povestea cu fosta colegă din școala generală. Doi oameni, un el și o ea, se revăd întâmplător după mulți ani, își povestesc micile sau marile realizări, micile sau marile drame (fiindcă și acestea există, mai ales în cazul ei, care fusese diagnosticată cu cancer tiroidian), după care își reactivează fanteziile și încearcă să recupereze, printr-o aventură amoroasă consumată într-un loc cât se poate de concret (RIN Grand Hotel), o perioadă care, într-un fel sau altul, este imposibil de recuperat. Trebuie să recunoaștem că este fantezia oricărui bărbat să se reîntâlnească cu fata de care a fost îndrăgostit în copilărie sau adolescență și să facă amor cu ea. Maturitatea aduce însă după ea și unele neajunsuri: ce te faci dacă o ai în față pe cea care-ți incendia visele și visurile cândva și constați că e o femeie care suferă de o boală potențial incurabilă? E o dilemă din care nu mulți pot ieși onorabil.

Cezar însă o face cu ingenuitate, dar și cu un oarecare pragmatism, căruia îi opune o emoție autentică. Aceleași emoții autentice le stârnește și în sufletul cititorului, mai ales în episodul cu poetul Cristian Popescu. Scoate la suprafață elemente emoționale (și emoționante) mergând pe aceeași sârmă subțire a relatării jurnalistice dublate de un autentic filon autoreferențial. Veți spune: nu se poate așa ceva, e o contradicție în termeni! Nu poți face jurnalism obiectiv implicându-ți propria viață, propriile sentimente, propriile avataruri. Și totuși, cumva, Cezar reușește să iasă din această blestemată problemă insolubilă și să creioneze, cu farmec și talent, peisajul când întunecat, când luminos, al Poveștii.

Există multe note grave în roman – sunt relatate, cu amănunte deconcertante pe alocuri, împrejurările în care au murit bunicii materni și paterni, dar și întâmplări de-a dreptul macabre, cum ar fi povestea canibalului din Bamberg sau aceea a lui Clive, soldat american care a trăit pe viu în Irak lucruri de neimaginat – însă relatările au când tonul detașat adolescentin (episodul în care, îndemnat de bunicul patern, pătrunde într-o peșteră fabuloasă), când accentul omului matur, care deja a văzut multe și nu se mai lasă impresionat așa de ușor.

Există, totuși, de-a lungul întregii cărți, firesc aș spune, o angajare emoțională care sfârșește prin a fi transferată cititorului. Cred că este cel mai mare câștig al romanului. Cezar, având în bagajul plin cu experiențe acumulate de-a lungul vieții și pe cea de jurnalist, povestește cu aerul că face un fel de reportaj de la fața locului. De fapt, întreaga carte este un cumul de așa-zise reportaje, în care sunt implicate locuri, fapte, rememorări, personaje apropiate sau ocazionale, toate creionate pe, așa cum spuneam, un autentic schelet autoreferențial.

Și tot ținând cont de antecedentele de jurnalist (în care sunt incluse, de asemenea, episoade hilare sau grave – cel cu Nobelul și Murakami este exemplul cel mai concret al tipului de jurnalism prestat de anumite publicații, iar cel cu drama copilului aflat pe moarte și vizitat în ultimul moment de Moș Crăciun demonstrează cât de sus țintește fake-news-ul și cât de toxic poate fi), Cezar se dovedește a fi un scriitor parcimonios, fiindcă face tot timpul economie de cuvinte, urmărind parcă principiul potrivit căruia cu cât există mai puțin text, cu atât mesajul este mai puternic și ajunge mai direct la cititor. Limbajul e frust, fără înflorituri inutile, dar cu esențe de emoție care prind gândurile cititorului și le fixează delicat și vremelnic, cu àcele fine ale stilului, într-un insectar imaginar în care e posibil să fie cea mai plăcută (și deci nedureroasă) captivitate posibilă.

Romanul e străbătut, în accentele lui grave, de un sentiment acut al morții și al abandonului. Personajele au, rând pe rând, un aer tragic și inocent (Simona, fosta colegă din generală), tragic și arhaizant (bunica maternă, cu severitățile și cu moartea ei dramatică), tragic și întru câtva ridicol în eroismul lui (bunicul matern, care în război își chema soldații la luptă ca Ecaterina Teodoroiu, „Înainte băieți! După mine, băieți!), tragic și într-un final resemnat (bunica paternă, care a sfârșit bând deloc socratic paharul cu insecticid) ori cu acea combinație de tragic, eroic și normalitate provincială a țăranului ieșit teafăr din experiența războiului și legat pe viață de pământ, de gospodărie, de obiceiurile ancestrale, inclusiv de cele care-l făceau nefrecventabil, cum era alcoolismul (bunicul patern). Face excepție, în această ecuație – nu știu dacă fericită sau nu – figura lui Cristi Popescu, a cărui aură tragică e un aliaj de poetic și alienant.

Și totuși, ce anume ține laolaltă, în afară de personajul narator, povestirile lui Cezar Paul-Bădescu? Care este liantul, elementul coagulant care fixează pasta textuală, așa cum acționează soluția chimică asupra hârtiei fotografice? Temele sunt diverse și se află la vedere: moartea, dragostea, viața, devotamentul, altruismul, corectitudinea, bunul simț, libertatea sau mai degrabă eliberarea de constrângeri demoralizante, stupide și sufocante etic.

Cred că până la urmă aș alege nu moartea, cu tot alaiul ei de manifestări sumbre sau de-a dreptul macabre, ci mai degrabă opusul ei, adică viața. Viața pulsează, ca un râu subteran când nervos, când potolit, în toate arterele romanului. Despre viață este, în fond, vorba aici: viața personajului narator, cu experiențele ei plăcute sau extreme, fie că este vorba de ficțiune – vorbim, până la urmă, despre un roman – fie că sunt aduse în prim-plan amintitele elemente autoreferențiale, care de altfel par preponderente.

Oricare ar fi însă ponderea acestor elemente, pilonul central rămâne viața. Modul în care Cezar Paul-Bădescu o povestește este captivant și seducător, chiar și în zonele cu penumbre. Dihotomia existență – non-existență pare că stabilește coordonatele narațiunii. Pilonul central al cărții nu este teama de a muri, ci teama că nu vei apuca să trăiești până la capătul îngăduit de zei povestea vieții, chiar și atunci când ți se livrează doar episoade menite să demobilizeze orice urmă de curaj.

Un mort nu mai face umbră pământului. Temerile îndreptate către acea umbră fatidică („teama de umbra mea”) sunt legate mai degrabă de existența unui alter-ego, acea ființă demonică ascunsă în tenebrele sufletului care sălășluiește în fiecare dintre noi, ține conștiința trează și ne împiedică să dormim (a se citi: să visăm). Sigur că ne e teamă că cineva drag nouă ar putea să dispară, iar non-existența acestei ființe indispensabile ar crea un gol teribil. Dar grija asta, prezentă în orice ființă rațională, nu ar putea să existe fără să fie lipită etanș de cel care o poartă.

Propria dispariție ar anula automat această grijă. E bine, așadar, ca pentru a fi alături de cei dragi, pentru a avea grijă să nu li se întâmple nimic rău, să ne asigurăm că avem noi înșine voința și capacitatea morală, fizică & mentală de a nu părăsi scena. Iar acesta – adică prezervarea vieții – pare a fi lucrul cel mai greu de făcut într-o lume a capcanelor și a tentațiilor care pe deasupra ne mai și pune cu generozitate la dispoziție cele mai eficiente metode, ingrediente & situații limită menite să ne arunce în depresie, abandon și în moarte.

Cezar Paul-Bădescu pare a ne spune: keep yourself alive! De ce? Fiindcă știe aceste lucruri foarte bine și explorează, cu un limbaj doar în aparență nesofisticat, „jurnalistic”, tenebrele spiritului uman aflat în derivă. Este acesta un exercițiu de supraviețuire? Posibil. Răspunsul nu-l poate afla decât fiecare dintre voi, citind aceste pagini confesive & tulburătoare.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.