Am primit pe adresa redacției o recenzie semnată de Liviu G. Stan la cea mai recentă carte de poezie a lui Alexandru Ovidiu Vintilă, „Insectele imperiului (câte ceva despre orbirea șamanilor)” (Editura Charmides, 2021). Înainte de textul propriu-zis, iată câteva date biografice ale autorului:
Alexandru Ovidiu Vintilă (n. 26 septembrie 1977, Suceava) este poet şi eseist. Doctor în istorie. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi şi preşedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovineni. Redactor-şef al revistei „Bucovina literară” şi membru în colegiile redacţionale ale publicaţiilor „Glasul Bucovinei” (Cernăuţi) şi „Scriptum” a Bibliotecii Bucovinei „I.G. Sbiera” din Suceava.
Până în prezent a publicat următoarele cărţi: caricatura de cretă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2003 (apărută în 2004, Premiul Editurii Cartea Românească la Festivalul–Concurs de poezie „Porni Luceafărul…”, Botoşani, 2002; Premiul pentru debut al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, 2004; nominalizat la Premiul pentru debut în poezie al filialei ieşene a Uniunii Scriitorilor din România, 2004); miezonoptice. tradiţia rupturii, Iaşi, Editura Timpul, 2008 (Premiul Fundaţiei Culturale a Bucovinei, secţiunea poezie, 2009; un grupaj de poeme din acest volum a obţinut Premiul I în cadrul Concursului „Natale Oggi”, organizat de „Poesia Attiva”, Torino, decembrie 2008); cartea lui koch, Timişoara, Editura Brumar, 2009 (Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, secţiunea poezie, 2010).
La Editura Timpul din Iaşi, în 2011, a publicat viaţa preschimbată, un grupaj de versuri din această carte a obţinut Premiul pentru poezie Octavian Goga, Ciucea – Cluj-Napoca, 2010, precum şi Premiul Editurii Dagan, Paris, 2011. De asemenea, autorului i-a mai apărut la Editura Tracus Arte din Bucureşti, în 2011, un volum de eseistică intitulat Demersul dialogic. Semne ale unei experienţe a înţelegerii (Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, secţiunea publicistică, 2012). Pe lângă acestea, a mai publicat tomul Traian Brăileanu. Întruchipările raţiunii. Fapte, idei, teritorii ale realităţii din interbelicul bucovinean, Bucureşti, Editura Paideia, 2012 (Premiul Restitutio al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi şi Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, ambele în anul 2013), precum şi monografia (teză de doctorat la origine) Traian Brăileanu. Dialectica unei istorii personale, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2013 (Premiul pentru studii interdisciplinare al Societății Scriitorilor Bucovineni și Premiul pentru studiu de istorie al Fundației Culturale a Bucovinei, ambele în 2014).
La editura bucureşteană Karth, un imprint Herg Benet, a publicat, în 2014, volumul de poezie intitulat obiecte psihice. În 2017, i-a apărut la Editura Eikon o carte de eseistică, Poetici ale sinelui. Faptul-de-a-fi-în-modul-cel-mai-propriu (Premiul pentru eseu, istorie și critică literară al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași, 2018). În anul 2017 primește Premiul pentru critică literară al revistei „Convorbiri literare”. La finele anului 2019, la Editura Charmides, i se va tipări volumul de poezie, Transparența unui popor de foci (Premiul Nicolae Labiș al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași și Premiul pentru poezie al revistei Ateneu, ambele în 2020).
Un mohican
Autor: Liviu G. Stan
De câțiva ani, un nou mainstream al poeziei se formează în România, la confluența dintre reșaparea nihilismului electroclash al anilor 1980, cu snobismul criptomarxist de rigoare, și capitalul simbolic al postumanismului. Alexandru Ovidiu Vintilă nu e, însă, din acest film. Poezia lui explorează o graniță „retro”, însă una deosebit de vie.
Afișând o stăruință separatistă, AOV trăiește poematic în atracția a două „zone de iradiație”, cum ar spune Hugo Friedrich, din structura liricii moderne, în care converg variate fluxuri stilistice europene. ZONA 1: procedee de încifrare și etalare senzorială a metaforei ce amintesc de devierile de sens ale lui Ungaretti, de reveriile flamande ale lui Vandercammen, de extazurile meteorologice ale lui Odisseas Elytis, de „puzzle-morfismul” lui Mazilescu. ZONA 2: o distilare imagistică dinspre Gellu Naum și cu texturi livrești elegiace în stil Ion Mircea.
Cam acestea sunt, luate angro, reperele de anturaj din Insectele imperiului [câte ceva despre orbirea șamanilor].
Prima parte, intitulată Arii protejate, prelungește până la un punct atmosfera și o serie de motive din volumul precedent, Transparența unui popor de foci (Ed. Charmides, 2019). Există o intensă perindare odiseică între toposuri, geografii și rămășițe de civilizații – prin decupaje pop culture, fulgurații de istorie literară sau apoftegme cu parfum mesopotamian. Predomină poemele caleidoscopice la persoana a II-a, unele montate în fotograme, introspecția esopică alternează cu deșertăciunea istoriei, iar notația eseistică își dă mâna cu metaforicul intelectualizat, totul proiectat adesea într-o stupoare metempsihotică: „vrăbii de sticlă piticul otto bătând darabana/ visul hașurat de a fi leu într-o pădure urbană/ lingurița de argint cu care îți mesteci cafeaua/ pași de femeie pe podeaua lustruită intens/ era o zi care semăna bine cu cea de ieri/ când un câine te-a întâmpinat în prag cu/ ochi de om bătut pe străzile pragăi în 1968/ tancuri sovietice în piața wenceslav plină/ de amintirea studentului jan palach gestul său eroic/ într-o mișcare ascensională din inimi spre cer” (Ruguri, insecte și frici). Trecutul este, în general, repus în funcțiune prin incantație mortuară și colaje turistice. O intensitate aparte capătă nostalgia, care devine în poezia lui AOV o ipostază imnică a divinului. Soluția estetică aleasă? Inserțiile de tonalități psaltice și eflorescențe de acatist: „cu o cruzime egal omenească Doamne/ am visat lumina albă a unui salcâm o pădure/ răsfrântă și ștearsă în îndepărtarea pașilor/ te oglindești în chipul cerului deasupra ta/ greu te desprinzi de tine”.
Însă altfel stau treburile în partea a doua, Lockdown. Mapamondul se face țăndări, Istoria se deșiră, omenirea se reduce la o gaură de cheie, la un balcon de rege izgonit, la un oraș închis într-un vid sanitar. Intră în scenă poemele locative, marcate de statutul de „deținut pandemic” și de ivirea eterică a persoanei I. Structura poemelor își modifică gradul de prelucrare la cald a actualității, se restrânge vag pe falii minimaliste, iar tonul sumbru și distorsionat sintactic preia comanda. Apartamentul devine un accelerator de singurătate rupestră și realitatea socială se topește ca un miraj într-o transparență a lumii morților, chemând lucrarea dumnezeirii. Peste acest vaccum autoscopic guvernează figura tatălui: „în bucătărie stai la masă cu/ tatăl tău mort/ amurgul e de un roșu exuberant” (Valul vorbirii ca un val de pământ înflorit); „în mâini după o vreme// amintirea tatălui e ca// o fericire sălbatică// de la răsăritul la apusul soarelui// pe verticală// doar ea își mai poartă capul// și sufletul ca pe un trofeu// după o moarte” (Amintirea tatălui). Vedeniile nocturnale de tip mazilescian și detaliile de stampă se instalează cristalin în relația trup-pereți și memorie-ferestre, în clinchete și luminozități de haiku, în timp ce în decorurile urbane, devenite niște terra incognita concesionate păsăretului, ticăie o iminență de Magritte: „încetul cu încetul/ se fabrică fericirea/ sclavilor fericiți// prin aer plutește o adorație și/ o lumină enormă” (O adorație și o lumină enormă); „în balconul de bronz/ cineva admiră/ un pește de sticlă/ albastru// o pasăre metalică/ tăcută” (Dar nu numai atât).
Partea a treia, Câte ceva despre orbirea șamanilor, debutează cu un poem lung, Cele două fețe ale Moscovei, care restabilește, pe turnantă ciclică, tonusul homeric din Arii protejate. Numai că discursul asupra naturii umane și patologiilor istorice capătă acum un „temporizator” de manierism prozastic. În ceea ce privește încadratura contemplativ-politică, stilul se dilată epistolar, exhibând un asianism estompat: „știi că există o cultură a locuitului/ la margine/ în marginea marginii/ și abia atunci/ te cuprinde (tăcerea și o rupi)/ o complicată reacție la lumea din jur/ ai amuțit și degetele răsfirate în continuarea/ mâinilor nu te mai ascultă/ aidoma cifrei șapte/ e o liniște a fructelor specifică lor/ o seninătate a cerului de deasupra/ carnea mușcată a sufletului/ întregește o scenă/ limpede” (Următoarele lucruri valahe).
În toate cele trei părți, AOV folosește un sintetizator de simboluri biblice: sângele, păsările, insectele, peștii – tratate cel mai adesea în manieră neoexpresionistă și folosite nu neapărat pentru emanația lor veterotestamentară, pentru estetismul prorociei, cât pentru a simula o prezență copleșitoare a văzduhului inimii, celebrul concept ortodox legat de harismele Duhului Sfânt.
De remarcat și o instanță valeryană la nivelul senzorialității. Paul Valery definea versul ca fiind un „echilibru miraculos între forța senzuală și cea intelectuală a limbajului”. Cum ar fi, în cazul lui AOV, geometrizarea simbolistă a detaliilor de peisaj sau a celor optice („ascuțitele câmpii”, „o lumină curbată”) ori, în unele poeme, încapsularea energiei lirice în formulări de declarativism termodinamic („impecabil de inflamabil în mine”).
Volumul de față îmi pare a limpezi în poezia lui AOV liniile directoare anunțate de Transparența unui popor de foci, care conturau ceea ce acum se distinge ferm: o poetică a minunării. Una în care încărcătura ontică se concentrează ardent și într-o „repunere în circulație” a unei anumite priviri ancestrale.
Într-o scrisoare trimisă scriitorului Tonino Guerra (care a colaborat cu regizori precum Michelangelo Antonioni, Federico Fellini, Andrei Tarkovski sau Theo Angelopoulos), sculptorul italian Giacomo Manzu îi mărturisea că avusese întreaga viață o obsesie: faptul că niciodată nu reușise să surprindă în marmură privirea lui Ulise, care a văzut în călătoriile sale „întreaga aventură a omenirii”. Această misivă avea să stea la baza capodoperei cinematografice a lui Theo Angelopoulos din 1995, Ulysses Gaze.
Ei bine, ceva din utopia lui Manzu – veți descoperi în acest volum – palpită puternic, seducător și apologetic în încăpățânarea cu care AOV, un practicant al discreției nipone, își trăiește poezia ca pe-o irealitate muzeală a spiritului european.
