„Manon Pițu vine în poezie cu așteptarea impusă de un debut de care nu s-a bucurat cum trebuie. Și această așteptare s-a instalat din detașarea pe care modalitatea ei de exprimare poetică o impune și prin care evită cu foarte mare atenție noul loc comun, și anume acela în care comoditatea pe care o oferă cotidianul celor mai mulți poeți din tânăra generație le dă impresia că poezia se poate face oricum.
Or Manon Pițu știe foarte bine cum trebuie să arate poezia chiar și-n condițiile în care impactul cu cititorul cere altă miză. Invizibil, cea de a doua carte a poetei care și-a ales traiul undeva la marginea unde poezia vine și pleacă, invizibilă sau vizibilă, este o izbândă personală și o așază pe Manon Pițu în arealul mic al poeților singulari de la noi. Cu siguranță ea se află pe un drum bun și evident și numai al ei” spune Gellu Dorian despre volumul „invizibil”, din care Ana-Manon Pițu ne-a trimis câteva texte.
Iată ce ne-a mai spus Ana în loc de orice biografie: „Sunt din Botoșani (n. 1976) și am debutat neinteresant în 2013 („În marginea umbrei”, Ed. Samia, Iași). Câteva poeme au apărut prin reviste de gen și antologii, cele trimise către dumneavoastră făcând parte din „invizibil”, volum apărut la Charmides în 2016.”
Dragă Ana, îți întoarcem și noi gândul bun publicând poemele pe care ni le-ai trimis:
trei părți umbră
ca un specialist în duminici
cântăresc nonșalanța cu care
pierd fumătorii vremea și
calcarul după-amiezelor
ce împunge timpanele și tulbură soarele.
îmi plesnesc degetele.
îmi fumegă ochii.
mai binele meu – doar
cafeaua.
mă-nvelesc cu o piele amară
să-mi pot prinde-ntre pumni țeasta
zbârcită și în flăcări.
liniștea se târăște
pe un perete curb.
învață înotul cuminte.
pe culoarul grinzii ceva
strop și tandrețea înnodată a
funiei.
Invizibil 1
O mulțime de
traduși imitându-te râșcâie
vorbe în oasele mele.
cuibărită-ntr-o apnee plonjez
liber atât de adânc că
te-am văzut mai înainte în tramvai.
pipăi cuvintele până
nu mai găsesc niciunul
sfârâie sunetele.
am aflat între timp ce pățesc cei
cărora le lipsesc vorbele tale.
***
tu n-ai văzut
hăul zâmbind mai cald, mai tăcut decât
burta de mamă,
nu te-au durut coastele de frigul
altora.
erată
(nici azi nu)
mă pot surpa
abandonul mai odihnitor decât
un instantaneu cu mine însămi
pulverizată – rafală
nicio cabină de plâns
dată peste cap strânsoarea
șuruburilor șlefuite înnăditurile între
un mecanism de optimism și o sperietoare
de gânduri,
perpetuum mobile de
împăturit pijamale,
de zâmbit din tigaie,
ademenesc conștiincios bunătatea
fiecărei zile
bucata asta de carne
despletită-ntre coaste băltește
departe de pielea ta și
ulcerează toate în sens unic
nicio derogare,
nici pentru apropiere
glontele desprinderii pune
în loc o amețeală de treabă, înghețul
exhalat de amândoi.
nici azi nu
m-am gândit la tine
nu știi că n-am vrut să
fiu doar o carcasă termoreglabil,
un trup folosit
de tine,
de mine,
că scândura bună la toate a meselor
de mahala.
