Viorica Răduță a debutat în 1998 cu volumul de versuri Patimi după mine. Urmează: Lipsa la psalmi (2000), Al 13-lea Iov (2003), Când amintirile, corpuri subtile (2007), Viața de apă de uscat (2008), Cam toți murim (2010), Mama întreabă dacă stau până seara (2013), Când se duc în uitare (2015).
A publicat romanele Înainte de exod (1998), Irozi (2001), Hidrapulper (2007, În exod (2008), Mamamea moarte (2008), În două lumi (2013), Vremea Moroiului (2015) și Orașul închis (2017).
Volume de eseuri: Graalul fără Graal (2002), Interpolări și Interpolări (2007).
În 2018 i-a apărut la Editura Next Page volumul de versuri Arsura umblă după trup, care evocă tragicul eveniment de la Colectiv.
Viorica Răduță are colaborări cu poezie, proză, cronici la revistele Acolada, Ateneu, Argeș, Familia, Luceafărul, Prosaeculum, Spații Culturale, Viața Românească etc.
Este membră a USR, filiala București.
vântul e timpul dintre
om şi vedere
umple culorile
revărsat peste fotoliul în picioare
cu fiecare zi mai singur
fără mâini fiindcă se desprind
ca şi teama de întuneric
fâşii
frica îndură atâta înghesuială
atâta distanţă încât
se face târziu în geamurile
care şiroiesc pe trotuar
şiroiesc în bătaia clopotelor
în rânduri rânduri de oameni
transparente
cu respiraţia prin care
sticla vibrează
vibrează şi liniştea mai încolo
un vânt cu dealul peste el înalţă o coapsă
omul aşteaptă
poate o să ridice ziua
să aibă aer în liniştea de pământ
oasele erau vedere
ca omul prins în tramvai
cu linia trecând prin el
nu şi frica prin sânii femeii de pe banchetă
care ameţeşte în gândul lui
cu teama ieşită din piele
cu respiraţia în moarte
încleştat de curea e alt om
cum stă ca în fotoliul de acasă
stă într-un os
şi el tot vedere
cu palma ca vântul
împiedicat în burduful acordeonului
ţinut în braţe de bărbatul aşezat în picioare
de altă curea
cum ţâşneşte după crucea de afară
cu ploaia înăuntru
doar turnul catedralei e gol
frica ocoleşte
vitrinele cu manechine
tot sunt goale dezmembrate cu rozul
prins la încheieturi
cu ziua cu noaptea prin geam
fulgerul nu despică timpul
nu stă pe picioarele desprinse de trup
un bust cu capul rotit
spre mama care îşi ţine copilul în ochi
să nu ia boala
să nu ia scuipatul
sângele stricat de pe asfalt
copilul se uită
la îmbrăcămintea care se mişcă în mamă
ca un om în propria frică
la spital în borcanul lui transparent
unde se văd multe lentile o femeie un peisaj
copilul se uită din nou la vitrina cu pălării puse cap peste cap
peste cap
mama încearcă una pe dedesubt şi celelalte
se rotesc împreună cu manechinul
nu i se potriveşte niciuna şi fluieră
fluieră şi băiatul de pe trotuar
cu o faţă spre manechine cu o faţă spre ea
deja bătrână deja cu distanţa dintre mască şi somn
apoi în vitrină rochia mamei stă departe de bust
ca o spumă
picioarele la fel
răsărit poate
umbră
secunda
şi decolteul e o privire din geam
şi spaima ca decor
s-a închis singură
pleoapa grea ca de noapte
strâmtă şi
dacă se aşază în vitrină o floare
dă carne în manechinele
cu iarbă în piept cu vremea
dacă e seară e dimineaţă
visează una în alta
visează gândul
un trup care poartă doar frica
şi frica e piatră
loveşte geamul şi zarea
le sparge
e moartă se întreabă copilul
capul i se roteşte după umbră acum
capul mamei trage băiatul de mână
apoi îşi taie din degete
ca din frică spune
