Am găsit într-o antologie de poezie străveche, „Poezia austriacă modernă, de la Rainer Maria Rilke până în zilele noastre” (Editura Minerva, 1970) un text al laureatului Premiului Nobel pentru Literatură 2019, Peter Handke, în traducerea lui Petre Stoica. Foarte interesantă mi s-a părut și nota biografică din carte, iat-o:
„Peter Handke (n. 1942), cel mai recent copil teribil al literaturii austriece, își face un nume de răsunet în anul 1966. Invitat să participe la cenaclul «Grupului 47» (întrunit de astă dată la Universitatea Princeton din Statele Unite), la una din ședințe critică, foarte inteligent și cu rară violență, tot ce se citise în zilele anterioare. Tânărul scriitor, cu înfățișare de beatle sui-generis, cucerește o parte din asistență, dar mai ales presa, care îi acordă o atenție specială.
O atitudine de «furios» manifestă și în anul următor, în Berlinul de vest, când i se înmânează importantul «Premiu Gerhart Hauptmann». Tradiționalul «cuvând de mulțumire» pe care laureatul îl citește cu un asemenea prilej e transformat de Handke într-un pamflet dur la adresa societății contemporane.
Peter Handke (născut în localitatea Griffen din Carintia) a studiat dreptul la Graz. Primele sale scrieri au apărut în Manuskripte, o interesantă publicație a avangardiștilor austrieci, cu sediul la Graz. Într-un timp relativ scurt a publicat romanele Bondarii – 1966, Negustorul ambulant – 1967, volumul de versuri Lumea interioară a lumii din afara lumii interioare – 1968 și, paralel, i s-au jucat piesele Insultarea publicului – 1966 și Kaspar – 1967.
Cea de-a doua piesă s-a bucurat de un succes remarcabil, cronicarii dramatici considerându-l pe autorul ei „cea mai mare speranță a teatrului tinerei generații germane”. Iar despre Kaspar, eroul principal, se afirmase: «Handke a zămislit un personaj întrunind farmecul unei figuri din Robert Walser, cu o tristă grimasă de clovn beckettian».
Ca autor de versuri, Handke face parte din familia acelor poeți de limbă germană care conjugă ironia cu satira, provocarea cu critica, profund nemulțumiți de lumea tehnocrației.” (prezentare întocmită de Petre Stoica)
Lume de-a-ndoaselea
Mă trezesc și iată-s adormit.
Nu privesc obiectele și obiectele mă privesc.
Nu mă urnesc și sub picioarele mele pământul mă urnește.
Nu mă privesc în oglindă și în oglindă mă văd.
Nu rostesc cuvinte și cuvintele mă rostesc.
Mă duc la fereastră și sunt deschis.
Mă scol și zac întins.
Nu deschid ochii și ochii mă deschid.|
Nu aud zgomote și zgomotele mă aud.
Nu beau apă și apa mă bea.
Nu pun mâna pe obiecte și obiectele mă înșfacă.
Nu pornesc spre nici o direcție și ținta mă pune-n mișcare.
Mă duc la ușă și clanța mă răsucește.
Ridic persienele și se face întuneric.
Pășesc pe pardoseala de piatră și mă afund.
Așez un picior în fața celuilalt picior și nu mă pot mișca.
Sunt numai trezie și ochii mi se închid.
Scot brațul pe fereastră și el ia foc.
Apuc să iau mărul și-s mușcat.
Văd un câine și latru.
Umblu desculț și simt o pietricică-n pantofi.
Smulg pansamentul de pe rană și rana-i în pansament.
Cumpăr un ziar și ziarul mă citește.
Zvârl fulgere și plouă.
Văd o piatră și amuțesc.
Văd un pește și înhap după aer.
Aud un strigăt și am vată-n urechi.
Aud sirenele urlând și e pace.
Îmi pun mâinile pe creștet și pământul îmi arde sub picioare.
Alerg în libertate și sunt prizonier.
Mă împiedic pe o întindere netedă.
Vorbesc cu gura închisă.
Mă zgârii cu pumnul.
Urlu cu picioarele.
Râd cu țignalul.
Iubesc cu negrul de sub unghii.
Reflectez cu vârful pantofilor.
Protestez împotriva nevolniciei mele.
Mă rostogolesc pe costișă în sus.
Înot în cameră.
Vomit mâncare cu miros plăcut.
Sângerez din vârful firelor de păr.
Povestesc întâmplări din viitor.
Mă adresez lucrurilor.
Mă trădez.
Mă aud.
Mă gândesc.
Omor morții.
Și vrăbiile trag asupra tunurilor.
Și avionul cotește după colț.
Și disperatul e fericit.
Și sugaciul are dorinți.
Și lăptarul sosește seara.
Și poștașul întreabă de poștă.
Și plutonul de execuție trece la zid.
Și clovnul aruncă o grenadă în mijlocul spectatorilor.
Și un om descrie la fața locului păpușa ucisă.
Și fluxul îndiguiește iarăși sacii smulși, de nisip.
Și broasca face una cu asfaltul un compresor rutier.
Și tăietorul de lemne e tăiat de copac.
Și soldații își scot capelele.
Și negrul e disprețuit pentru ochii săi migdalați.
Și conductorul e amendat pentru că n-are bilet.
Și cuvintele îl citesc pe cititor.
Și ceasornicul umblă cu acele brambura.
Și lumânările scăzând încep să crească.
Și mâna ridicată arată în jos.
Și vântul împietrește iarba.
Și țipătul e șoptit.
Și semnul de întrebare e semn de exclamare.
Și masa stă într-un singur picior.
Și înfometatul e îmbuibat.
Și cel care fuge umblă încet.
Și mărfurile sunt nevandabile.
Și dimineața amurgește.
Și zăpada putrezește.
Și stația de tramvai e la ultimul etaj.
Și la ora de vârf e liniște de moarte.
Adorm și iată,-s trezit.
Din realitate sunt smuls în visul brutal.
Sunt desfăcut spre lumea largă.
Mă înec doar c-un răsuflet.
Zărind un mort îmi lasă gura apă.
