În decembrie 2020 Dana Ștefan publica trei poeme tot la rubrica „Sâmbăta poetică”. De atunci a mai apărut de câteva ori pe O Mie de Semne, inclusiv la „Poșta redacției” (însă cu pseudonimul Danya Ștef), iar la finalul lui 2021 ne-a trimis un grupaj ceva mai consistent.

Dana Ștefan a absolvit Facultatea de Litere a Universității București și a obținut, până în prezent, două titluri de master: unul în Didactici ale Disciplinelor Filologice și altul în Pedagogii Alternative și Artă Teatrală în Educație. A debutat în 2019 la Casa de Pariuri Literare cu volumul de poezii „Colecționara de himere”. Este pasionată de călătorii, ie, teatru și fotografie.

Un film de Cristi Puiu

Sufragerie. O scenă de teatru absurd. Patru ambulanțieri.
un bătrânel care povestește de fiică-sa, cântăreață,
apoi identifică o cutie de Molekin imuno și i-o tot bagă
medicului în ochi.
un medic cu chip și corp deformat de boala Lyme,
care își idolatrizează nevasta vegană.
doi brancardieri cu chip și atitudine de călăi.
Umplu încăperea.
Par patru ciocli dincolo de care,
cu greu, îl mai zăresc pe tata. Fiecare
spune câte ceva. Tata nu spune nimic.
Tata!
Vocea mamei cutremură. Întinde mâinile spre el. El nu realizează ce i se întâmplă.
Haideți, doamnă că nu pleacă la nuntă/ că nu pleacă-n armată
răsună la unison vocile călăilor. Alerg
pe scări să ajung înaintea liftului. Observ
că l-au luat în șosete.
Stați liniștită, nici că mai atinge pământul!Ascund
lacrimile. Sar
și fac cu mâna peste partea vopsită
a geamului salvării. Sunt aici, tata!
Râd.
Ei văd un moș. Doar eu îl văd pe tata.
Pentru ultima oară.

Lucrez într-un cimitir

M-am angajat acolo când am aflat că
tatăl meu ar putea muri în orice clipă.
Fusese infestat c-un virus fără leac și procedura spunea că,
viu sau mort, îi este interzis orice contact cu lumea. Ziua
plantam semințe de lacrimi și bulbi de credință pe
mormintele proaspete ale muritorilor de rând. Noaptea
sfâșiam cu o custure de lună nouă sacii negri în care erau aduse
cadavrele înghesuite și le miroseam unul după altul. Știam
că mirosul de soare și mere coapte al tatei
nu poate fi confundat.

Declarație aparținător

Subsemnata,
în calitate de fiică,
îmi asum respectarea prevederilor legii privind
drepturile pacienților și normele de aplicare
admit să fiu însoțită de o persoană
desemnată și să respect toate indicațiile
îmi păstrez toate actele și valorile
asupra mea am înțeles
că starea pacientului este foarte gravă
înțeleg că voi pătrunde în spațiu
cu risc de infectare
mare și îmi asum riscul
de a contacta o infecție cu potențial letal.

Sunteți sigură?
Da.

(e acel DA tare și răspicat păstrat și nerostit niciodată la starea civilă)

Climate buffer space.
Ați pătruns într-o zonă de decontaminare.
Rămâneți pe loc.
Vă voi ajuta să vă puneți echipamentul.
Vă rog să nu atingeți nimic.
masca o păstrați. vă dau eu alta la ieșire.
două perechi de mănuși, apoi protecția pentru
încălțăminte: doi saci în care picioarele îmi intră până la genunchi.
Îi leg cu sfori ce se înfășoară în jurul gambelor.
Vă aduc o capelină să vă prindeți părul, apoi puneți asta
(un alt sac, tip cosmonaut, cu decupaj rotund pentru față)
Halatul vi-l pun eu: un soi de cămașă de forță sau de
haină pentru măcelari, legată la spate
Să nu uitați viziera.
Aveți 15 minute.
Nu văd nimic. Dar tata mă vede și mă recunoaște.
Scot viziera și-l privesc în ochi.
Are o mască de oxigen tip Cpap și ochii mai verzi ca niciodată.

Sifoane. Sicrie.

Eu l-am omorât pe tata.
Se făcea că înfigeam un cuțit mare de
măcelărie în coșciugul lui
Cuțitul trecea de florile albe de crin, le
reteza mirosul și-l transforma în roșu
De fiecare dată mă trezeam transpirată,
mușcând până la lacrimi perna plină de
muci
Cucuveaua cânta de ani buni în curtea
liceului de dincolo de căminul aflat sub
sechestru
De data asta cântă pentru mine. Oare ce zi e azi?
Râd așa cum am râs și când mi-a arătat
cum să pun plăcile de BCA ca să închid
nișa cavoului.
Îl țin de mână, în timp ce pe nas îi este
administrat oxigen. Pare euforic.
Și eu, eu ce fac?
Mese reci de metal mânjite de sânge, un
dejà-vu dintr-un alt vis
Îl întâlnesc la lift, îmbrăcat în pijamale.
Îl implor să nu-l ia.
Pantofii lui apar pe preș cu vârfurile
îndreptate spre ușă.
Acum sunt bine, pot să plec.
Într-o noapte îl caut prin buzunare și găsesc
bani. În alta merge să se bărbierească.
Suntem într-un parc cu acces restricționat. Mă lasă acolo,
cu mama într-un cărucior cu rotile și iese
prin gard, pe scurtătură, pentru a urca pe pasarela care
urma să se închidă.
Stai cu ea, ea nu poate urca.

Din camera luminoasă, dar zăbrelită,
mi-a zis, când l-am chemat la mine:
nu pot să vin, aici sunt viu.

Mama sărută pe creștet un nou-născut.

Însingurarea e reacția ecologică a spiritului

De la o vreme am observat că nu se mai
așază nimeni cu mine la masă chiar dacă
sunt semne de distanțare socială și
scaune goale între noi
Preferă să aștepte cu tava în mână până
se eliberează un loc la o altă masă, făcându-se că nu-l văd pe cel
de la masa mea
De la o vreme am început să mă simt precum
colega aceea din școala generală pe care
o evitau toți fiindcă aflaseră ei că a avut păduchi
nu conta când, nu conta că era tunsă aproape chilug
Fura de acasă ciocolățele în formă de inimă și stilouri cu cap
de ursuleț și ni le dădea ca să fim măcar o zi prietenele ei

În reflecția ecranului, pe aragaz, răsare o lună plină ca un licurici obez

De la o vreme mă simt ca
proful de română din liceu care ne cumpăra bilete la teatru
din banii lui și ne oferea ceai și biscuiți la el acasă
Toți îl refuzau fiindcă auziseră că făcuse pușcărie
înainte de revoluție și se zvonea ceva despre o relație cu o elevă
din Cantemir

Flăcările aragazului nu o ajung, rămâne plină,
înghițindu-și singurătatea la fel cum un șarpe
înghițise odată un elefant.

S-a dus vorba că aș fi nevaccinată și nimeni nu crede că
luni de zile am stat lângă pacienți infectați cu încredere și
fără echipament de protecție, i-am ținut de mână și
i-am sărutat pe tâmplă, după ce, în prealabil,
mi-am asumat, pe proprie răspundere, riscul de a pătrunde în focar,
așa cum nimeni nu crede că proful, student fiind, a făcut pușcărie, fiindcă
a fost inițiatorul unei mișcări anticomuniste

La înmormântările celor doi au fost toți cei care
preferaseră să rămână cu tava în mână

Pe stradă, o mamă își motiva copila să se facă profesoară: ai văzut,
doamna primește mereu flori; și pe mormânt
o să le aibă pe cele mai scumpe.

21-22 prin gând mai pătrund din când în când cioburi de sticlă…

Când a început Revoluția, televizorul nostru
s-a stricat
Își luase, pesemne, prea mulți pumni în zona
milieului de macrame
încât considera că e un bun prilej să se
revolte și el
Așa că n-am văzut fuga celor doi ceaușești
decât în reluare
În direct am văzut gloanțele trase
la televiziune,
care brăzdau cerul ca niște comete vestitoare
de taine
Pentru spectacolul ăsta n-aveam nevoie de
TV,
fiindcă ferestrele erau destul de mari, iar
huruitul trasoarelor asurzitor într-o epocă în care
nu existau termopane
Tot în direct am văzut și morții întinși
unul lângă altul pe asfaltul rece pe care
sângele închegat se amesteca cu stele
La Dalles pereți mânjiți și creieri împrăștiați în Ajun
La Academia Militară, trupurile goale păreau
trunchiuri groase prăbușite pe caldarâm
într-o piață de Crăciun

Când a început Revoluția tata
era plecat să ia brad
În ziua de Crăciun m-a luat
de mână și mi-a predat singura lecție de istorie pe care
n-o s-o uit niciodată
Am traversat la pas un București
în care nu puteai decât să te bucuri că mai ești
Mi-a arătat urmele gloanțelor
pe fațade, străzi blocate de șenile
de tanc, lumânări arse
pe caldarâm, lacrimi
pe chipuri cernite, steaguri găurite
Alimentarele erau goale, la fel ca trupurile
celor căzuți, doar că ele aveau vitrine decorate
cu globuri mari și beteală

Când s-a terminat Revoluția, o parte
din colegii mei, cei care erau cei mai mândri
că-s comandanți de grupă sau de detașament, n-au mai apărut
la școală

Când s-a terminat Revoluția am primit o monedă
de aluminiu
(cu o monedă din asta cumpărasem o pungă
de plastic cu sigla Camel când fusesem în excursie la Scornicești)
și am cumpărat singură prima
Românie Liberă

Zăpada era până la genunchi.
Acum zăpada nu mai e. Nici tata.

Copilării

Tata povestea că erau opt frați și
aveau o singură pereche de cizme
Mergeau cu rândul la școală și
era mare bucurie când începuseră a învăța
în schimburi
Primul lui cadou de la nașul lui fusese o dură
O împingea pe drum cu o sârmă și
nu era mai mare bucurie decât s-o audă zornăind
Cea mai mare tristețe a fost când maică-sa i-a făcut
o pereche de pantaloni dintr-o pătură putredă
S-au rupt în fund la prima mișcare mai iute
lăsând în urmă un gust amar

Tatăl Nostru

Absența mâinii tale
pulsează la încheietura dintre spațiu și timp
În certificatul de naștere
norii presează linia care ține loc de
Numele Tatălui.
O ultimă amintire:
un tub de untură de pește, câteva bucățele de anafură
și o cană cu vin ciobită de soare.
Îți adulmec pașii:
miros de lapte, mere coapte și iertare.

Sezonul Toamnă-Iarnă. Reduceri

Doar eu m-am născut toamna.
Toți ceilalți au murit.
Unul după altul, la zile mari, ca vagoanele
unui tren rapid ce oprește doar în capitale de județ.

Fiecare dintre ei mi-a împărtășit povești din armată și
m-a mângâiat fără vorbe, iar acum, dincolo de formele
de relief gravate în palma lui Dumnezeu e doar
o rană adâncă.

Fiecare dintre ei a lăsat câte o gaură de glonț de calibru
mare pe harta singurătății mele
și fiecare dintre ei s-a dus fără să apuc
să scrijelesc măcar, cu moneda de 5 lei, 
pentru a-i pătrunde epiderma trecutului.

Masculinul s-a scurs printre degete, în timp
ce eu adăpam elefanți.

De Bobotează, când fetele își visează ursitul,
eu am visat că am murit.
Mă îngropau în rochie de mireasă. În picioare
aveam bocanci.
În prag
de Crăciun, eu sunt bine. Ei
nu mai sunt.

Trecerea la nivel cu calea ferată s-a transformat
din zâmbet în linie dreaptă.

Centura poate salva vieți

Erai prea mândru să-i lași să-ți pună pampers
Ai ales să mori demn, nu înainte de a le cere
să-ți pună proteza.
Morga e lângă maternitate.
Aveam impresia că merg să-mi arate copilul
proaspăt născut, nu să-ți recunosc cadavrul
Am refuzat să te privesc, în schimb,
le-am confirmat că nu e niciunul din toate celelalte
Așa au știut care-i al tău
Te-au bărbierit și te-au îmbrăcat
Amândoi aveam un nod în gât
Tu de la cravată, eu…

La Blecher lectura mă poartă înapoi în copilărie,
la poveștile de pe plăcile de pick-up și la mâinile tale:
prima mea idee despre centura de siguranță

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.