Întâlnim în opera Domnișoarele din Avignon a lui Pablo Picasso, o atmosferă în care culoarea se desfășoară cu o forță anihilatoare asupra peisajului, atenuând, chiar anulând asperități sau stridențe provocate de unele forme sau linii. O astfel de atmosferă poate fi imaginată ca decor pentru universul artistic al pictorului spaniol de origine greacă, El Greco, din care răzbate un suflu spiritual străbătut de reflexele clarobscure ale viziunii mistice.

Parcă din conjugarea acestor două universuri artistice se revendică atmosfera poeziei lui Laurențiu-Ciprian Tudor, din volumul Loc de oftat[1], irigată de prospețimea insolită a expresiei, de fiorul febril al experienței erotice, atât de intense, încât ființa nu este mistuită complet, ci, mai degrabă flacăra devine ,,un organ al ființei, o manifestare”, după cuvintele lui Blaga. Această trăire ardentă este filtrată printr-o scriitură extatică, în care are loc o aproape continuă stilizare a sensibilității, o conturare, prin faptele, gesturile, împlinirile sau neîmplinirile prezente aici, a unei mitologii senzoriale.

În această poezie, lumea se înscrie într-un circuit al existenței aflate sub semnul dionisiacului auroral. Poetul surprinde acele artere ale realului vascularizate de fluxuri  inefabile, în care au loc pulsații ori tensiuni ce accelerează simțirea euforică, cea care cartografiază puținele spații necuprinse de vreo hartă anume, asimilate doar de către geografia luxuriantă a imaginației.

Într-un cadru vegetal proiectat într-o ambianță de-o senzualitate intensificată până la implozia simțurilor, gesturile sau corpul îndrăgostitului (care contemplă prin atingerecelălalt corp) își pierd liniile de contur. Astfel, tactilul se diafanizează, (re)capătă forma unui fior luminescent: ,,ochii mei se umplu de bucurie când te văd/ mâinile mele capătă o foame anume/ un neastâmpăr mă furnică/ o lavă care creşte/ un reflux/ ca abația izolată-n ape/ pe muntele Michel/ mă fericesc, mă tem, îmi spun:/ și dacă dragostea e doar un stol de păsări?/ şi dacă tot ce e va risipi destinul?” (Poem cavaleresc).

Receptarea lumii din jur se petrece sub auspiciile glisării senzorialului în pasta densă a unui real vizionar, în ideea în care elementele realității își pierd materialitatea, se confundă cu propriile lor proiecții inefabile. Astfel, aceste elemente plonjează imersiv, fie în oniric, unde inaparentul este proiectat prin cadre muzicale,  fie în ritmul cadențat al unei ploi diluvice care capătă o sonoritate de orgă ce iluminează, prin vibrațiile ei grave, repetate la nesfârșit, pereții răcoroși ai unei catedrale gotice din perioada barocă: ,,plouă greu/ ca şi cum o cortină/ cu franjuri lungi de apă/ cade grăbită,/ lumina are margini de negură/ de parcă un fotograf/ pregătește o lucrare de artă;/ în astfel de zile/ vreau să fiu… doar un violoncel/ să mă pună ea/ între pulpe/ şi să cânte/ goală şi tristă/ un vis baroc” (Poem baroc)

Senzațiile rescriu realul, estompându-i orice urmă de liniaritate contingentă. Se produce, astfel, o comunicare prin tăcere, pe când anumite fenomene ies din învelișul lor concret și par a se volatiliza. În timp ce respirația oferă contur unei singurătăți animate doar și prin imaginație: ,,să mâncăm tăcere uneori, e atât de bună mai ales dimineața și, mai ales, pe ceață la masa din parc Brâncuși nu e e doar aburul unei respirații reci ceața aceasta”

Cu forța copleșitoare a unui val ce se izbește de țărm, răscolindu-l, o discuție despre Bach readuce în simțire, amintind de ceremonialul erotic descris în lirica trubadură, toată candoarea, dar și sonoritatea nostalgică a dorinței amintite. Trupul iubitei capătă forma unei viori care, prin sunetele ei, reechilibrează, armonizează contrariile, insolitează eroticul în cheie serafică: ,,forever Bach/ ți-am spus/ și tu m-ai privit mai cu atenție/ mi-aș dori să scriu ca muzica lui/ am adăugat/ să mă mut acolo/ o vară măcar/ și ochii tăi m-au văzut/ s-au făcut prispa grației tale/ aș fi fost un violoncel am zâmbit/ pentru că este ca o sete un pod/ care unește cerul cu pământul verde/ cu grădina barocă/ o suferință care se roagă/ o nostalgie aspră, de-absolut/ un râs încercat/ mie îmi place vioara ai spus/ vioara e subțire, vioara zboară/ s-ar putea să fii tu am zis” (Forever Bach).

Frumusețea declanșează, înainte de toate, frenezia inefabilului. Corpul feminin capătă sau este înconjurat de un dinamism vegetal, căci se încadrează în circuitul solar al naturii și se reîncarcă de energiile telurice ale simțirii sănătoase: ,,sfârcurile sânilor tăi/ sunt muguri/ îi sărut atent și răbdător/ să surprind/ cum explodează subtil din ei primăvara/ ea/ vine mai ales/ dintre pulpele femeilor/ dintre sânii lor/ fără aerul ăsta amețit/ soarele are dinți/ ziua e formală/ și încruntarea nu se risipește/ totul se degajă abia când/ ele/ iubite dedicate și mult/ în prelungire/ pun peste trupul lor gol/ doar o rochiță subțire/ și calcă ciudat/ atent și apăsat și plutind/ ca la o paradă de flori” (Primăvara).

Ludicul fantezist, dublat de o sensibilitate ingenuă ce amintește de Brumaru, își face subtil locul în imaginarul poematic, înfățișând o cromatică sinestezică, de un puternic imagism naumian: ,,până la urmă/ sânii unei femei/ sunt doar doi ochi/ care văd totul cu lapte/ și cu lăcomie/ femeia este o specie suprarealistă/ de melci” (Sânii unei femei) sau Femeia care te aşteaptă este un rai/ mergător/ are pielea ca un derdeluş fierbinte/ brațele viță-de-vie/ gura vindecătoare/ miere şi mentă” (Poem pentru Lore).

 Înscriindu-se într-un ceremonial febril al senzualității, trăirea erotică, în peisajul marin, se împlinește printr-o scenografie extatică, în care simțurile oferă trupului senzația unei risipiri de sine, unei contopiri atât cu peisajul exterior, cât și cu cel interior: ,,pecetluiește-mi pielea/ cu sărutul tău moale/ cunoscusem dimineața marea/ acum/ trupul tău mă arde/ mai tare ca soarele/ și cenușa gândurilor/ s-o dăm brizei/… mă simt primenit/ ca un înviat” (Poem vamaiot 2).

 Privirea care pleacă din inimă, ca un boomerang ajunge la suprafață, se încarcă de realitate, apoi, nicidecum fragmentată, cât, mai degrabă, preaplină de imagini ale realității înconjurătoare, se reîntoarce îmbogățind, spiritualizând imaginația: ,,nu cred că frumusețea este în ochii celui care privește/ cred că ea trebuie strânsă de peste tot/ atent, liniștit, solar, dar un pic melancolic/ până ce inima se umple ochi/ și vede/… abia atunci” (Artă).

      Gesturile apropierii sau ale atingerii senzuale trec printr-un proces de sublimare, devin proiecții ale acestui erotism care își devoalează tot mai mult contururile de aură  în cadrul unui suprarealism  introspectiv, ce amintește de unele descrieri ale lui Alexandru Mușina sau ale unui Charles Bukovski scriind în manieră expresionistă: ,,și-a dat sutienul/ jos ca și cum ar fi fost un plasture/ și hainele toate/ o altă pieliță/ dincolo de care/ s-a revărsat/ o flacără/ care nu te arde/ cu toate nuanțele de galben/ și de negru/ care te învăluie/ într-o mișcare continuă, barocă/ de parcă/ toată dragostea ar fi/ o aură tremurând” (Și-a dat jos sutienul) sau ,,să fiu eu/ briza care te acoperă/ perdeaua de aer cald și de lumina/ care ți se lasă pe față, pe nuri/ catifeaua de aur/ țesătura fină de borangic a razelor/ – îmi învăț palmele plutirea asta” (Alegere).

O anumită componentă ritualică se înscrie în sintaxa eroticului, devoalându-i latura insolită, de împlinire și cunoaștere a corpului ca pe o cutie de rezonanță a inefabilului. Senzualitatea acestuia este aproape estompată de aura unei evanescențe care șterge granița dintre simțire și pre-simțire, dintre febril și febricitate, dintre cromatismul senzației și senzația cromatică: ,,și-a dat sutienul jos/ ca și cum ar fi fost un plasture/ și hainele toate/ o altă pieliță/ dincolo de care/ s-a revărsat/ o flacără/ care nu te arde/ cu toate nuanțele de galben/ și de negru/ care te învăluie/ într-o mișcare continuă, barocă/ de parcă toată dragostea ar fi/ o aura/ tremurândă” (și-a dat jos sutienul).

Prin demersul stilizării care apare în unele poeme, se construiește/ brodează, cu o migală sensibilă, imagini ale unei lumi în-scrise între cadrele unei utopii cromatice, unde, într-o atmosferă oraculară, a mirajului imagistic, trupul iubitei oferă relief senzual/ afectiv întinderii marine: ,,…în inerția mării, în inerția mângâierii,/ valul, ca o catifea răcoroasă…/ întors acasă, în orașul meu de munte/ te visez îmbrăcată doar în dantele de apă/ turcoaz sau smarald/ îmbrăcată în limpezime/ stai la margine/ dată cu tot aurul soarelui/ marea e o trenă cu vântul tăcut/ muncit în sine/ marea e o gândire pură/ fără membrane, fără coperți” (Școala mării).

În altă parte, stilizarea devine ritual al extazului erotic celebrat, atât la nivel olfactiv, cât și vizual, într-o atmosferă de pace și seninătate serafică: ,,trupurile femeilor de 40 și de 50 de ani/ au ceva din voluptatea ruinelor/ din seducția stafidelor/ ele ard/ ca o despărțire/ fac vinul foarte dulce/ lasă/ dureri de cap” (Despărțire).

Locul de oftat este, mai degrabă, un loc al reveriei nostalgice, unde corpul trece prin prefaceri alchimice ale insolitării, iar natura apare atât de spiritualizată, încât granița dintre universul vegetal și cel uman capătă forma unei șoapte, unui suspin, unui oftat eliberator.


[1] Laurențiu-Ciprian Tudor, Loc de oftat, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021.

Patreon - O mie de semne
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.