Entuziasmele mele sufocă probabil orice tendință critică, de aceea am și ales să postez materialul ăsta la rubrica „Știri din Biblioteca lui Gelu”. În condițiile în care simți nevoia să lauzi o carte folosind astfel de epitete „expirate”, cu siguranță că e posibil să devii suspect în ochii vigilenți ai paznicilor corectitudinii critice. Dacă ești critic trebuie să critici, nu-i așa?, adică să dai de pământ cu cărțile, să le arăți slăbiciunile, să le „arzi la moacă”, să demonstrezi că ești „negru în cerul gurii” indiferent de numele de pe copertă.
Oricât de indezirabil aș deveni, eu nu pot să fac asta. Când sunt entuziasmat, sunt entuziasmat și gata. Nu e loc pentru nicio negociere, pentru vreun pas înapoi. E opinia mea, dreptul meu de a mă folosi de libertatea de expresie, nevoia mea de a lichida orice presupoziție posibilă, de la aceea că mă las influențat de diverse cercuri sau că promovez doar anumite cărți. Sunt convins însă că o carte, dacă e bună, e bună și dacă apare la o editură de care nu a auzit nimeni.
Cu atât mai mult avem o garanție în acest sens când vorbim despre Matei Călinescu și Ion Vianu și despre volumul „Scrisori din exil. Corespondență inedită” (Editura Humanitas, 2019). Țineam cartea asta de prea multă vreme în bibliotecă și, între două rubrici „Amator de critică” (fiindcă se strânseseră pe birou ceva cărți pe care le citisem și trebuia să le recenzez), mi-am spus să fac o pauză igienică și să mă delectez cu o așa-zisă lectură liberă.
N-a fost deloc așa, deoarece conținutul corespondenței dintre Matei Călinescu și Ion Vianu este unul atât de incitant și de provocator încât am vut tot timpul sentimentul că trebuie nu numai să semnalez această lectură, ci și să scriu câteva rânduri despre ea. O fac acum, deși merg întru câtva în gol, fiindcă n-am extras citate, nu am făcut note, ci scriu doar sub puternica impresie lăsată de aceste scrisori.
Mi se întâmplă adesea ca atunci când citesc jurnale sau corespondență ale căror perioade coincid cu intervale din viața mea, să-mi amintesc ce făceam la o dată sau alta. Mi-am dat seama, parcurgând corespondența cu multe accente dramatice dintre Matei Călinescu și Ion Vianu, mai cu seamă cea din intervalul 1977 – 1989, cât de puține lucruri știam la acea vreme despre situația reală din țară. De fapt, în afară de realitățile palpabile – sărăcia, lipsurile de tot felul, penuria de alimente etc. – tot ce se întâmpla ne era, într-un fel sau altul, străin.
Malversațiunile Securității, suferințele celor anchetați, presiunile la care erau expuși sistematic cei care se săturaseră și voiau să părăsească țara, minciunile, „accidentele” deloc întâmplătoare, senzația că viața nu mai are niciun sens, că trăim într-un lagăr, erau cumva lăsate în urmă de lupta zilnică pentru supraviețuire. Și când spun zilnică nu exagerez deloc. Cu alte cuvinte, autoritățile știau să ne țină ocupați ca să nu vedem problemele reale.
E o carte care mi-a tulburat cumva micul confort din „Biblioteca lui Gelu” și m-a (re)aruncat brutal în trecut. Pe măsură ce citeam, pasionat, despre eforturile, deloc mici, pe care cei doi prieteni le făceau pentru a se adapta la realitățile occidentale, îmi aduceam aminte de episoade din propria viață. Totul a culminat cu momentul decembrie 1989, pe care l-am retrăit prin flaskback-uri intermitente, aproape dureroase.
Emoțiile celor doi, temerile, dezamăgirile, speranțele, dar și luciditatea, sunt elemente de găsit la tot pasul în această extraordinară corespondență. Intuițiile lor, estimarea corectă a unor situații, prezicerile aș zice oraculare cu privire la iminenta explozie a evenimentelor din Europa de Est, entuziasmul la aflarea veștilor din Polonia și amărăciunea că România a rămas în zodia „vegetalului” sunt tot atâtea argumente pentru parcurgerea acestor scrisori pasionante, tragice în felul lor, dar și pline de acel optimism moderat, sănătos, care nu se poate manifesta decât în cazul unor oameni echilibrați, buni cunoscători ai realităților înconjurătoare, fie ele politice, culturale sau de altă natură.
Ion Vianu și Matei Călinescu au anticipat inclusiv dezastrul postcomunist, ascensiunea activiștilor din planurile 2 sau 3, încercarea de re-comunizarea țării, haosul, manevrele prin care se voia „confiscarea” Revoluției și aplicarea soluției glasnost, rămânerea într-o zonă cenușie a politicii, cu o spoială de democrație și cu un regim din ce în ce mai revigorat autoritarist. Apoi exodul masiv al tinerilor dezamăgiți, care au sfârșit prin a-și lua lumea-n cap în căutarea unei vieți mai bune.
Unii au găsit-o, alții nu, această lume „mai bună”. Acum, după atâția ani, rămâne impresia de eșec, de situare în absurd, de părăsire definitivă a unor idealuri pentru care prea mulți oameni au murit. Noi, din păcate, facem acest trist bilanț acum. Ion Vianu și Matei Călinescu începuseră încă de atunci (corespondența se întrerupe în 1992) să realizeze cum vor decurge lucrurile. Aș fi vrut să se fi înșelat.
