Observ că, la noi, tendința de schimbare radicală, concretizată prin dărâmarea la propriu a statuilor, capătă nuanțe înduioșătoare. Revolta nu are, ce e drept, ca în occident, conotații barbare, fiindcă aici, în spațiul mioritic, pare că statuile se înmulțesc ca ciupercile după ploaie, vremurile când Lenin era dat jos de pe soclul din Piața Scânteii ținând de o epocă romantică, deja prezentă în cărțile de istorie.

Totuși, zilnic se dărâmă statui doar prin simplul fapt al contestării. Cei care până mai ieri erau considerați „piloni ai culturii românești” ajung să fie contraziși de cvasinecunoscuți care știu mai bine cum stau lucrurile cu literatura și cu arta în general. Toată lumea are dreptul la opinie. Toți vor să lucreze, în viață fiind, măcar la propria efigie, dacă nu la o viitoare statuie. Iar acest lucru, în înțelegerea lor, nu se poate face decât prin călcarea în picioare a unor oameni care și-au trăit timpul lor și au gândit în consecință.

De aici și toate neînțelegerile. Internetul oferă posibilitatea oricui „să se exprime”. Chiar și mie, bietul de mine, care scriu aici căutând să înțeleg ce se întâmplă în jur. Există însă multe întrebări cărora nu le pot da răspuns. Există îndoieli pe care nu mi le pot exprima fără să intru în gura lumii. Mă gândesc că, în loc să fac o neigienică deplasare în spațiul virtual, mai bine stau ascuns după perdeaua ecranului laptopului, în spațiul bibliotecii mele, unde mă simt în siguranță.

Și eu m-am „certat”, spre exemplu, cu Cioran. Am simțit nevoia să-i contrez unele dintre aforisme, să-i „desființez” anumite raționamente, să-l bag un pic în propria morișcă hermeneutică. Pe vremuri mă „certam” cu Tudor Arghezi. Nici Ion Barbu nu a scăpat fulminantelor mele contestări, ca să nu mai spun de Nichita Stănescu (pe care inițial l-am adorat, apoi l-am abhorat – vorba lui – în anumite puncte neesențiale, după care am semnat un armistițiu pe termen nelimitat). Iar lista ar putea continua, cu extindere și în literatura universală.

Sigur că toate revoltele mele n-au fost decât niște puțoisme comparabile cu fioroasele lătrături ale unui dulău pe care-l poți ține-n palmă. Ceea ce a rămas constant, împotriva aparențelor, în toată această afacere, a fost respectul imens pentru autorii care, dintr-un motiv sau altul, nu mi-au plăcut la un moment dat. Indiferent că-i adoram sau îi trimiteam, temporar și nedrept, în tomberonul literar al istoriei, ei au rămas aceiași pentru mine: scriitori uriași.

De aceea mă uimește și mă mâhnește în egală măsură modul în care scriitori din vechea gardă sunt călcați efectiv în picioare sau contestați cu o ridicolă superioritate. Sigur, atunci când lucrurile sunt de tot evidente (deși nici în cazul lui Adrian Păunescu, cel mai adulat și contestat în egală măsură, nu putem face judecăți absolute, fiindcă primele lui volume de versuri ne-ar contrazice) nu e nimic de spus.

Atunci însă când se face contestare de dragul contestării – sau din nevoia unora de a se cățăra pe celebritatea altora pentru a-și expune mârlăniile și a căpăta, în felul ăsta josnic, o nemeritată celebritate – atunci lucrurile stau cu totul diferit. Mi-am amintit de o celebră replică a „domnului Predescu” din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”: „Domnule, românii e deștepți… Ți-o spun eu…” Așa este: românii e deștepți. Este expresia care ne arată cel mai fidel realitatea în care trăim. E o gălăgie înspăimântătoare. Toată lumea se ceartă cu toată lumea, toată lumea are argumente, toți, până la unul, au dreptate. Nu există îndoieli, penumbre, rătăciri. Se acționează crunt, ca o tăietură de cuțit, tranșant, la obiect, de preferință pentru desființarea adversarului. Nimic nu e suficient pentru a-l pune pe celălalt cu botul la pământ.

Dar dacă toți „românii e deștepți” și toată lumea are dreptate, unde se află de fapt adevărul? Cine ține balanța dreptății în mână? Am ajuns să cred că templul adevărului a fost devastat de noii barbari. Statuile au fost, virtual, date jos de pe socluri. În piața mare a dreptății toată lumea urlă crezând că cel care urlă mai tare are dreptatea de partea lui. Totul fiind contestabil, se contestă la greu.

Aș vrea să cred că au mai rămas câțiva „proști” pe aici, pe la noi. Și eu vreau să fac parte din tagma lor. Nu vreau să dețin adevărul absolut. Nu vreau să contest fără dreaptă măsură și fără să-l respect pe cel contestat. Nu vreau să am în mână balanța dreptății, nici măcar pe cea a dreptății personale. Nu vreau să fac parte dintre cei care își poartă aforismele cu panaș și alocuțiunile cu sabia în mână.

Vreau să cred că sunt cel mai mare războinic din biblioteca mea. Cu toate că știu că voi fi înfrânt de-a pururea, că nu voi avea șansa unei victorii împotriva numelor ilustre care-mi stau pe rafturi. Vreau să mă cert cu ei, să mă rățoiesc la ei, să le fac praf operele, doar ca să beneficiez ulterior de o dulce împăcare citindu-le sau recitindu-le cărțile.

E cel mai plăcut lucru din lume să comunici cu oameni care-ți vorbesc din cărțile lor, care nu urlă la tine, care nu vor să te „blocheze” definitiv, care nu te ironizează grosolan, care nu pretind că dețin adevărul absolut. Mă simt bine să fiu „prostul de serviciu” printre atâtea minți luminate. Măcar că, din când în când, le iau cărțile de pe rafturi, le șterg de praf și le răsfoiesc câteva minute. Este un minimum gest de respect pentru acești oameni care și-au trăit timpul lor, care au scris în epoca lor, care au visat în vremurile care le-au fost date, care ne-au lăsat volume cum nu se mai scriu astăzi în lume.

Cei care îi contestă ar trebui să le ia cărțile din când în când de pe raft și să urle pur și simplu la ele. Sunt sigur că nu vor primi decât un singur răspuns: liniștea. Iar liniștea asta va persista atâta timp cât nu le vor deschide, aceste cărți. Dar dacă o vor face, vor deschide în același timp, poate, o cale către dialog. E singura șansă ca gălăgia să înceteze. E singura șansă pentru regăsirea echilibrului individual într-o lume total dezechilibrată.        

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.