Editura Humanitas ne face bucuria de a continua seria de apariții editoriale din colecția „Biblioteca italiană”, unde au fost publicați până acum, dacă e să ne referim doar la poezie, scriitori prestigioși precum Cesare Pavese, Umberto Saba, Eugenio Montale, Giorgio Caproni sau Sandro Penna.

De data asta este vorba de antologia „Poesie”, alcătuită din opera poetului italian Mario Luzi. Antologator și traducător al acestui volum este scriitorul Dinu Flămând. Colecția bilingvă „Biblioteca italiană” este coordonată de Smaranda Bratu Elian și Nuccio Ordine.

Mario Luzi s-a născut pe 20 octombrie 1914 la Castello, în apropiere de Florența. În 1929 intră la liceul „Galileo Galilei” din Florența, unde își arată înclinațiile pentru filozofie și teologie. Își începe studiile universitare în 1932, tot la Florența, la Facultatea de Litere. Își susține teza în 1936, subiectul fiind proza lui Mauriac. Aceasta va fi publicată peste doi ani sub titlul LOpium chrétien, la Editura Guanda din Modena.

Tot la Editura Guanda debutase editorial un an mai devreme, în 1935, cu prima sa culegere de versuri, La Barca („Barca”). Cartea apare în 300 de exemplare, iar prima recenzie, foarte elogioasă, este semnată de Giorgio Caproni într-o publicație din Sicilia.

Dintre volumele apărute de-a lungul vieții consemnăm Avvento notturno (Sosire nocturnă), Un brindisi (Un toast), Quaderno gotico (Caiet gotic), Poesie sparse (Poezii răzlețe), Primizie del deserto (Primele roade ale deșertului), Onore del vero (Onoarea adevărului), Del fondo delle campagne (Din adâncul țarinilor), Nel magma (În magmă) și Su fondamenti invisibili (Pe invizibile temelii).

Mario Luzi a murit pe 28 martie 2005. I s-a adus un omagiu oficial în salonul celor Cinci Sute din Palatul Signoriei din Florența. Funeraliile naționale de la catedrala Santa Maria del Fiore au fost celebrate de cardinalul Antonelli, în prezența a numeroase oficialități, printre care s-a aflat și președintele Italiei, Carlo Azeglio Ciampi.

DIN ADÂNCUL ȚARINILOR

La jumătatea costișei

Mai întâi începi să urci ușor.
Apoi drumul unul după altul înșiră
sate cărora e destul să le spui numele că îngheți.
Locuri apropiate unul de celălalt
unde mintea copleșită
înțepenește în ideea morții.

Acum
mai puțin decât prin alte părți îi vezi urma; iar la semnele
de speranță renăscută te miri,
te gândești că în jurul acestei ramuri
înflorite levitează un aer miraculos.

Însă nu a fost un miracol. Miracolul
a fost ordonata evoluție a faptelor
unul din altul ieșind în acest scop. N-au fost
lovituri în gol, lovituri date orbește,
ele vizau ținta
chiar dacă era greu de-nțeles.

Îi las în urma mea pe acești nou-veniți,
trec de aceste case  de curând ridicate;
dar inima mea încă nu și-a găsit împăcarea,
mă frământă tot felul de dolii vechi de două decenii
cel puțin, și mai greu de purtat
în lumina acestei reguli clare.

Din turn

Acest pământ cenușiu cu spinarea șlefuită de vânt
în galopul lui către mare,
în vălmășagul său de turme din trecători
și pe costișele din interior, văzut
cu amețeala pe care ți-o dau povârnișurile, toarce
lumina, toarce misterioși ani-lumină,
toarce un singur destin în multiple forme,
și zice: „uită-te la mine, sunt steaua ta”
iar în acea clipă și mai adânc se înfige
în inimă spinul vieții.
Acest pământ toscan nud și pur
peste care aleargă gândul celui care aici rămâne
sau care, din el crescut, de el se îndepărtează.

Toți cei peste patruzeci de ani ai mei roiesc
afară din trupul lor de albine. Toți își caută
aici mai mult ca oriunde hrana, se interesează
de noi, de voi cei zidiți în crusta
acestui corp luminos. Și continuă,
continuă să mustească moarte și viață
tandră și ostilă, limpede și de necunoscut.

Atât vede ochiul din acest turn de pază.

Pe timpul nopții, un sat

Cel mai vesel din grup, copilul acela care
se îndepărtează de ceilalți cu aripile întinse țipând,
îmbătat, dând roată piațetei din sat…
Să fie vreo doi-trei inși care iau seama la bucuria lui.
Vorbesc în întuneric abia auzit. Vorbesc pe străduțe, prin prăvălii.
Toacă sub felinar un raționament interminabil și fără cusur.

E povestea, milenara poveste
a bucuriilor și necazurilor, profundă
așa cum profund este picuratul și saltul
din veac în veac, iar ea se folosește de
cuvinte, în permanență le corupe
și le înnoiește făcându-le să renască sfinte
pe buzele orișicui,
chiar și pe-ale mele pe când aștern aceste note
ținându-mi răsuflarea, târziu în noapte.

Foto credit Mario Luzi: http://www.laboratoripoesia.it/mario-luzi-2/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment