În urmă cu aproape două săptămâni îl evocam pe A. E. Baconsky pe www.omiedesemne.ro cu o postare în care erau incluse o succintă biografie și un poem din volumul postum „Corabia lui Sebastian”, despre care se spune, fără lipsă de temei, că este cel mai bun al scriitorului.

Astăzi se împlinesc 42 de ani de la teribilul cutremur din 4 martie 1977, în care A. E. Baconsky a pierit împreună cu soția, cu soții Gafița și cu gazdele lor, Veronica Porumbacu și Mihail Petroveanu, în blocul din strada Colonadelor (vizavi de Palatul Șuțu).

În materialul biobibliografic pomeneam de ultimul poem scris de A. E. Baconsky, chiar în ziua de 4 martie 1977, finalul textului fiind unul considerat premonitoriu. M-am gândit că această comemorare este un bun prilej pentru a reproduce aici acel text, alături de încă unul, scris de A. E. Baconsky cu câteva zile înainte.

Textele sunt preluate din volumul „A. E. Baconsky. Scrieri I. Poezii”, care face parte din colecția „Mari scriitori români”, Editura Cartea Românească, 1990.

VI

Toată toamna a bătut vîntul rău vîntul cel otrăvit
și malefic al Pustei. Trecători cu ochi injectați așteptau seara
prin grădinile publice, păsările cu sborul lor frînt căutau orizontul
actori bătrâni și uitați declamau prin cafenelele Ringului
frînturi din roluri pe care nu le-au jucat niciodată
străzile pline de frunze, de cîini și de gesturi inexplicabile
șerpuiau derutate și limba germană vuia în poduri pustii.
Umblai amețit dormitând ziua iar noaptea bîntuit de insomnii
deschideai geamul ce nu mai dădea afară ci altundeva
într-un fel de încăpere enormă luminată de o lună falsă,
ușor brumată plină de perechi nu prea tinere ce se vedeau
plimbîndu-se în tăcere oprindu-se și-apoi iar reluîndu-și plimbarea –
din cînd în cînd bărbații păreau a-și implora partenerele
pînă când se auzea răspicat un NU invariabil și-atunci
pe fețele lor trecea un surîs mutîndu-se pe fața lunii false
ce-și arăta o clipă ridurile și dinții. Tîrziu cînd isbuteai
în sfîrșit să adormi simțeai și pe fața ta cum se așează același surîs
cu masca lui de tinerețe trucată – săreai pe-un cal mare și falnic
pornind în galop către casa iubitei, dar casa iubitei era departe,
calul de bronz sforăia nărăvaș pe soclul înalt – vulturi
pietrificați scriau cu săbii și cruci deasupra portalului
aceeași blestemată vocabulă NU pînă cînd un val tulbure
îți răvășea visele și-ți întuneca somnul. Doar uneori apărea o femeie
sărutîndu-te și spunînd că te așteaptă ca și altădată
undeva într-o gară, în umbra bisericii sau în cartea cetită demult
și tu te gîndeai că împreună cu ea ai putea ieși din numărul
acelor perechi nu prea tinere care-ți traversau insomniile
plimbîndu-se în tăcere oprindu-se și iar reluîndu-și plimbarea…
decupai din memoria ta epizoade frumoase așezîndu-le
în rame vechi de argint sau de fildeș și te lăsai cotropit
de drogurile dulcege extrase din vegetația păroasă
și otrăvitoare a Pustei. Neliniștea, anii întorși, cuvintele tandre
erau vestirea înșelătoare și nefirească a vîntului aceluia rău
tulburătorul mesaj al heraldului înaripat și malefic – ispita
nesăbuitei speranțe. Arhangheli de lemn aurit se ridicau însă mîndri
în apărarea virtuților tale și-n cărțile înțelepciunii din veac
numele tău stătea față-n față cu numele toamnei – cenușa
altarelor reci unde îngenuncheasei de-atîtea ori umilit
împăcat pentru totdeauna cu drumul, stăruia pe creștetul tău
ca o neînduplecată consolare a vîrstei ori un îndemn de distincție
și oriunde îți întorceai privirea ceteai pretutindeni același
NU implacabil. Și cifrele curgeau monotone trecîndu-și mereu
una alteia taina, luminînd în alcătuirile lor căile Domnului
întru a căror învățătură stătuseși – ochii necontenit ațintiți
asupra tuturor celor ce se usucă și cad împlinindu-și menirea
într-o fastuoasă vecernie căreia clopote fără cuvânt îi ritmează
cortegiul. Tăceai ascultând cum pașii tăi deșteaptă ecourile
tot mai sonore mai sumbre ale idealului, nedoritului Alter Ego
care pleca dînd la toate întrebările, în numele tău, răspunsuri
ireproșabile și prețioase – și în sinea ta spuneai NU acelui NU unanim
și-ți deschideai pieptul cu ascunsă și voluptuoasă complicitate
vîntului otrăvit, și toată ființa ta se înălța tulburată
în întâmpinarea femeii care venea sărutîndu-te
și spunîndu-ți că te așteaptă ca și altădată.

(București, 1 martie 1977)

VII

Marc Aureliu coboară în fruntea armatelor către albia Dunării
călare pe calul său verde aflat printre ruinele Romei
demult îl chemase proconsulul scriindu-i că Marcomanii se-adună
pîndind la hotare. Noaptea ochii aprinși ard în pădurile Istrului
se aud sunînd arme de fier și galopuri sălbatice
coame roșii de oameni și cai se învăluie printre arbori
și cu sgomot sec se frîng în ziduri săgeți rătăcite.
În aer e un duh de incendii și jaf, barbarii își sporesc cutezanța
și setea de pradă cînd simt moleșită cetatea, cînd simt
că legiunile ei s-au dedat plăcerilor și desfrîului fără margini
iar castrul Vindobonei ca o navă fără catarg plutește
în deriva pustiului. O, vino, strigară solii, vino, divinule Cezar,
cu întreaga putere a Romei căci umbra barbarilor crește
împresurîndu-ne pădurile își arată nenumăratele vîrfuri și lănci
pe fluviul înghețat vedem dimineața urma iscoadelor
care umblă noaptea fără făclii dînd tîrcoale cetății – și briza
aduce mirosul de carne arsă întru cinstirea zeilor cruzi
ai acelor războinici… Și urmașul fericitului Antonin Piul
cu ochii încă voalați de înțelepciune greacă se ridicase
înnegurat dintre scrierile lui gîndindu-se ca și altădată
că viața se-aseamănă mai curînd cu arta războiului
decît cu dansul și că primejdia se cuvine să te afle pe deplin pregătit –
ceru să i se aducă spada și calul și-n fruntea armatelor
porni către Nord. Traversînd Alpii înzăpeziți își spusese:
vezi în urma ta abisul duratei și-n față un alt infinit
adu-ți aminte de cei ce-i îngropară pe atâția alții
sfîrșind prin a fi ei îngropați și învață
să disprețuiești moartea.
[…]

(Ultimul poem scris de A. E Baconsky, București, 4 martie 1977)

Foto credit A. E. Baconsky:  https://bit.ly/2BKLUfy

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment