Ivan Stankov, scriitor şi profesor de literatură bulgară, reprezintă, alături de poeții Ivan Hristov sau Georgi Gospodinov, unul dintre numele de referinţă ale literaturii bulgare contemporane. Volumul de povestiri Amintiri despre apă, apărut la Humanitas, în 2018, în traducerea Marianei Mangiulea Jatop, creează, în urma unei adevărate lecturi simfonice,o atmosferă încărcată de un insolit diluvial, revărsat din plin asupra unei lumi sau a unei memorii epifanice.
Timp de câteva ore, întreaga carte mi-a acaparat simţurile, topindu-le în pasta densă a unei naraţiuni intens curgătoare, limpezind sau, dimpotrivă, obscurizând personaje, locuri, acţiuni sau credințe, care și-au stabilit corespondențe atât în plan familial, istoric, cât, mai ales, în cel mitic.
Cele douăsprezece povestiri înfăţişează diverse episoade din viaţa unui sat liniştit de pe malul Dunării, amintind, prin elemente de realism magic de origine balcanică, de prozele lui Ştefan Bănulescu, Marin Preda, Fănuş Neagu sau Juan Rulfo; în aceste texte ne sunt developate, într-o perspectivă caleidoscopică, diverse ipostaze ale apei: de la apa diluvial-thanatică, înzestrată cu forţa stihială de a distruge natura şi aşezările, pentru ca apoi să le reconstruiască din temelii, până la apa-metaforă, care izbucneşte ca un țipăt al memoriei neputincioase în cadrul unui prezent care rămâne proiecția sepulcrală a trecutului. Impregnată de notele unui realism dur, cu accente naturaliste, apare și imaginea apei-urgie sau urgisite, care acoperă obiectele, fiinţele, prinse într-un spaţiu sau timp fără nume sau identitate.
Întâlnim, de asemenea, o stilistică a apei, dincolo de cea a discursului, care are rolul de a lumina, de a limpezi existența celor rămaşi în satul tot mai împuţinat, tot mai şters, în sensul că, într-un cadru magic, este restabilită o atmosferă a convieţuirii sau împăcării dintre cei vii și cei morți, reîntorși, printr-un ceremonial fantasmatic, de pe fundul Dunării secate. Datorită apei, moartea este percepută ca o etapă fluidă, un rit acvatic al trecerii, de o seninătate aurorală, spre lumea cealaltă. Gaston Bachelard vorbește despre ,,psihismul acvatic”, acel psihism purificator, activat prin întâlnirea cu fluidul mineral. Prin intermediul imersiunii în acvatic, fiecare dintre personajele cărții de față va recunoaște (după cum tot Bachelard afirma în Apa și visele) ,,în substanța apei, un tip de intimitate, intimitate foarte diferită de cele sugerate de «profunzimile» focului sau ale pietrei”, căci ,,va simți deschizându-se, sub imaginația formelor, imaginația substanțelor”
Materia vie, dar şi cea moartă, împreună devoalează (la nivelul unui naturalism al ororii) urmele de viaţă rămase după furtună, grindină sau după acele ploi care cad neîncetat, timp de patru ani. Urmele umane, animale sau minerale reprezintă şi ele dovezi concrete ale memoriei ulterioare, reactualizate în cheia unui prezent mortificat, dezvăluit prin imagini ale unor trupuri lipsite de viață, prinse, apoi desprinse din malaxorul acvatic.
Memoria are o forţă hidrodinamică, permiţând întâmplărilor sau unor personaje să evolueze într-o lume învăluită de un acvatism simbolic. Există acvatismul concret al lumii din interiorul apelor, aşa cum, foarte just, putem vorbi de acvatismul lumii de afară, surprins printr-o mişcare lentă, molcomă, umbrită de lumina anemică a unui soare îmbătrânit. Personajele îşi duc traiul înconjurate de ape nu neapărat tulburi, cât intens agitate, înfiorate de spaime sau frici, care acoperă atât malul prezentului, cât şi pe cel al trecutului, ștergând, precum o urmă pe nisip, granița dintre cele două. Relaţia dintre realitatea uscatului şi apă este una anaerobiotică. Anaerobioticul se referă la unele microorganisme care sunt capabile să trăiască fără aer, însă, pe de altă parte, oxigenul lor va fi asimilat din descompunerea unor elemente ale aerului. Astfel, personajele trăiesc sau respiră, mai degrabă, prin „oxigenul” trecutului, prezentul fiind reconstituit prin aceste fragmente ale trecutului, niciodată șterse sau îndeajuns de fisurate.
Pe tot parcursul lecturii acestor povestiri, am avut, nu de puţine ori, senzaţia că realitatea nu reprezintă un construct stabil; că e pe cale în orice clipă să se dezintegreze, dezvăluind, dincolo de învelişul ei fragil, inaparent, segmente nebănuite ale arhitecturii memoriei, ce își declină măreția lipsită de orice urmă de fast sau festivism retoric, învăluită doar într-o inaparență sobră, cu atât mai maiestuoasă.
Desigur, fiecare personaj (la nivel actorial sau auctorial) îşi spune propria poveste, care se leagă sau se integrează, într-o mare sau mică măsură, în poveştile celorlalţi. Prin intermediul acestui lanţ trofic al poveştilor sunt rememorate episoade din viaţa unor familii, a unor copii şi a primelor lor aventuri cu pământul (în sensul gustului de ţărână, al morţii, al extincţiei şi al întinderilor sale jilave, dezolante) sau cu natura (în sensul în care apa poate deveni o sursă de cunoaştere, uneori fatidică, de un acvatism sepulcral, fetid, alteori reprezentând o graniţă incertă între viaţă şi moarte). Totodată, aflăm şi poveştile unor săteni plecaţi în străinătate, în țări ca Italia, Germania sau chiar Argentina, pentru a-şi câştiga mai bine traiul. De asemenea, și nu în ultimul rând, scena epică aparține unor pescari, mineri, tineri curajoşi, care, dincolo de portretul lor lomrozian, sunt surprinși în încercarea prometeică de a înfrunta apele perfide ale Dunării, dar sfârşesc, până la urmă, înghiţiţi de acestea. Toate elementele amintite, până la urmă, reprezintă pretextul reliefării unei dinamici a memoriei care, deși prezintă o mulțime de fisuri, continuă să fie mereu vie, dinamică, să îmbine realul cel mai crud cu fantasticul acvatic de origine onirică.
Un alt aspect important ţine de faptul că, dincolo de o prezentare documentară a vieţii din acel sat, miza cărţii a fost și aceea de a rescrie o atmosferă rurală, prin care realitatea lumii capătă un relief al insolitului folcloric. Obiceiurile, tradiţiile, aerul arhaic, pitorescul peisajelor şi al personajelor, lipsa disimulării în prezentarea unor gesturi sau acţiuni, caracterul cutumiar al unor întâmplări, toate acestea redau imaginea unui veritabil Macondo balcanic.
