În romanul Bureți de fag (Editura Trei, 2021), Mihai Duțescu readuce în prim-plan saga poetico (auto)biografică din volumul său de debut, și toată bucuria acelor ani triști (Editura Cartea Românească, 2010), carte foarte bine primită la acea vreme și recompensată cu Premiul Național „Mihai Eminescu” – Opera Prima. Nu este prima dată când face asta, întrucât în celălalt roman, Uranus Park (Editura Polirom, 2014), brodează în jurul enigmaticului domn Corneliu o poveste mult mai solid construită pe terenul alunecos al realităților corporatismului autohton.

Mihai joacă perfect rolul de insider în Uranus Park, fiindcă în acest roman nu e vorba doar de un exercițiu autoscopic, ci și de scoaterea la suprafață a unei lumi necunoscute sau cunoscute parțial, tot prin experiențe proprii, de noi, cei aflați parcă mereu de partea cealaltă față de cei care iau tot timpul decizii capabile să ne schimbe viețile.

Un alt tip de autoscopie experimentează însă în Bureți de fag. Autorul vrea să ne dea senzația, uzând de persoana a treia, că vocea narativă e una neutră. Îi reușește acest lucru până la un punct, însă similitudinile biografice creează o breșă fatală în acest plan și ne dau practic libertatea să vedem universul micro al narațiunii prin ochii personajului Vlad, fiul discret și rebel al lui Radu și al Angelei, și desigur prin ferestrele mult mai larg deschise din și toată bucuria acelor ani triști.

Practic, o carte de poezie a fost terenul de gestație pentru două romane, lucru remarcabil dacă e să ne gândim la faptul că transferul poezie-proză se face din ambele direcții. Dacă în și toată bucuria acelor ani triști avem de-a face cu niște poeme narative (practic povestiri superconcentrate scrise pe verticală), unele de o forță extraordinară (cum ar fi poemul `82, mult dezbătut într-o vreme, însă mai sunt și altele), în Bureți de fag toată poezia se împrăștie ca o acuarelă, fără să-și piardă forța, în cele 174 de pagini ale cărții.

Deși avem de-a face cu un roman, cântecul difuz al poemelor din și toată bucuria acelor ani triști se aude peste tot, transferând receptorului parfumul emoțional paseist care acționează ca o madlenă narativă. Am avut numeroase flashback-uri înaintând în roman, plecând chiar de la primul poem din și toată bucuria acelor ani triști și ajungând la momentul dispariției tatălui. De altfel, tema dominantă a cărților lui Mihai Duțescu pare a fi această perpetuă evocare a imaginii tatălui dispărut prematur, la doar 46 de ani.

În Bureți de fag Mihai umple practic golurile din și toată bucuria acelor ani triști. Întrucât genul romanesc permite desfășurarea unei proze liniare (cu toate riscurile conexe, care țin de dispersia lentă a tensiunilor din roman), Mihai reconstituie integral geografia poveștilor abia schițate în cartea lui de debut. Nu-l văd ca pe un roman despre parveniți (și aici sunt în dezacord amical cu Adrian Schiop), nici măcar al unui arivism minor, fiindcă nu observ aici niciun fel de parvenitism. E doar lupta pentru supraviețuire într-un regim din ce în ce mai ostil celor care vor să trăiască mai bine prin muncă onestă.

Radu și Angela fac eforturi supraomenești uneori pentru a trăi mai bine, nu doar pentru a avansa pe scara socială. Sunt doi oameni obișnuiți, care nu ies neapărat în evidență prin fapte eroice, ci prin ambiția lor de a demonstra că, fie și aflat la nivelul de jos, prin muncă cinstită și perseverență poți ajunge mult mai sus decât au făcut-o părinții sau bunicii. Ei vor să arate că sunt capabili, că pot mai mult și că au puterea de a se ridica prin forțele lor. Reușita lui Radu la facultate sau poziția de asistentă medicală a Angelei îi catapultează pe cei doi de la munca de jos (la colectivă, la coada vacii, cu gâștele pe șanț etc.) la o poziție privilegiată, cu joburi în București, cu apartament, cu Dacie la scară și cu excursii la Moscova. Era, într-un fel, maximum de confort pe care puteau să-l obțină în condițiile date. Iar pentru ei este un fel de cross over, o reușită excepțională în economia istoriilor terne, comune, ale familiilor din care provin. Sunt oameni care au reușit în viață, care s-au descurcat, care au făcut ceva.

Sigur că reușita lor ar fi fost mult diminuată fără sprijinul necondiționat, cu adevărat eroic, al părinților Angelei. Părinți devotați, foarte muncitori și cu o morală care ține de o educație așa-zis sănătoasă, cum era pe vremuri (și poate cum mai este și în ziua de azi) la țară, cu o singură fată, ajunsă la vârsta măritișului, aceștia își dedică practic toate eforturile bunăstării cuplului nou format.

Cred că Bureți de fag este mai degrabă un roman al formării. Fără să aibă veleități stilistice surprinzătoare (cum există în Uranus Park), Bureți de fag este o carte care recuperează un subiect drag lui Mihai Duțescu, anume viața și moartea tatălui său. Este un roman din care nu se aude neapărat un suspin, ci tonalitatea grav resemnată a unui regret. Cum ar fi fost dacă tatăl nu ar fi murit la 46 de ani? Ce ar fi însemnat anii următori cu el alături? Mihai nu cade în păcatul contrafactualului, dar lasă să se înțeleagă că își pune tot timpul aceste întrebări, că subiectul îl frământă chiar și acum, la atâția ani de la nefericitul eveniment. E un  roman în numele tatălui și în numele a ceea ce ar fi putut să fie.

Foto Mihai Duțescu: Discuția secretă, de aici: https://www.facebook.com/DiscutiaSecreta/photos/pob.1426946509/7716596038380814

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.