Ne-am hotărât să o facem și pe-asta, adică să dăm drumul la ceea ce continui să cred că va mai avea pentru scurt timp un titlu provizoriu (n-am găsit altceva la schimb, am fost prea puțin inspirat deocamdată, aștept și sugestii, de ce nu?), adică „Poșta redacției”, deși substantivul poștă are tot felul de conotații, în fine…

Încep cu Alexandra Onofrei, care mi-a trimis un mesaj laconic (sper că nu te superi, Alexandra, că în loc de biografie o să-l reproduc aici):

„Sunt Alexandra, scriu poezii și sunt antropolog. Îți trimit aici trei poezii pe care le-am scris recent, sper sa îți placă. Oricum, ar fi mișto să-mi spui ce crezi despre ele. Mulțumesc!”

Am aflat și că nu suntem prieteni pe facebook, așa că voi încerca să remediez chestiunea asta.

Am mai aflat (de pe bătrânul poezie.ro) că Alexandra a debutat în 2010 cu volumul „close up” la Casa de Editură Petras din Rm. Vâlcea și a luat mai multe premii pentru poezie.

În rest, ce pot să spun despre poemele tale, Alexandra? Eu îți mulțumesc că mi le-ai trimis și cred că dovada cea mai consistentă că mi-au plăcut este că le public aici. Voi ce părere aveți?

Later edit: am primit de la Alexandra Onofrei o biografie ceva mai actualizată decât am reușit eu să culeg de pe internet, așa că o reproduc aici:

„Sunt Alexandra Onofrei, am 27 de ani și tocmai am început un doctorat în antropologie la Universitatea Exeter. Tocmai m-am întors în Exeter din București, unde am locuit timp de 5 luni și am lucrat la un ONG în Ferentari.

Am început să scriu poezie în liceu, apoi în 2011, când m-am mutat în Marea Britanie, am continuat să scriu în limba engleză poezie și cântece, iar acum în București am început din nou să scriu în română și să îmi conturez un alt fel de poezie, mai confesiv și mai crud decât stilul meu original.”

Momentan lucrez la un articol pentru revista pop-radicală feministă CUTRA și la teza mea de doctorat. Prin toate acțiunile mele, inclusiv prin scris, încerc să documentez și să înțeleg felurile fascinante, stranii de multe ori, în care noi ca oameni alegem să trăim pe planetă, să interacționăm și să ne facem să simțim chestii.”

Vă reamintesc că aștept să-mi trimiteți pe adresa [email protected] 3-5 texte (poezii), însoțite de o scurtă bibliografie (ca să știm cine sunteți, dacă nu cumva ați devenit celebri între timp) și o poză pe lat, cum ar fi de exemplu 800×600 (nu trebuie să aibă fix dimensiunile astea, v-am dat coordonatele doar orientativ).

Și acum, Alexandra Onofrei!

Nu pot așa

Noaptea începe mereu cu o țigară care acum doi ani ar fi
Rămas nefumată necumpărată neconcepută apoi
Ne mișcăm brownian și vă căutăm slăbiciunile poveștile
De care nu sunteți mândri dar care recunosc sunt amuzante
Suntem cascade de energie și când ne dăm drumul
Ne revărsăm peste ființele voastre plăpânde și pline de emoție de fapt
Ca niște țurțuri de gheață în martie vă e teamă să vă asumați
Riscul neiubirii al rănirii vă uitați încolo și încoace
Poate după un futai dar cel mai probabil după o dragoste
Altfel de ce când lumina se duce pe jumătate sau se stinge complet
Îți simt doar mâna care mă atinge ca o amintire frumoasă
Sau o închipuire lucidă din care nu ieșim neiubiți afecțiunea mea
E reciprocă și ne vedem în sobrietate în plină zi după care
Dispar să-mi fac viața într-un carusel părăsit unde din când în când
Mai am câte o mulțumire sufletească și îmi pot îneca tristețea în verdele perfect
Al angliei al ierbii în rest oamenii ăștia vorbesc o altă limbă în afară de engleză
Care mă golește de orice ar putea fi frumos sau sălbatic și în fine
Îmi e totuna mă mint în continuare că într-o altă fază a vieții poate vom ști
Mai bine decât doar să ne futem pentru că eu nu pot așa nu cu tine

Pâinea bunicii

Mă imaginez
În spatele tău
Pe melodia asta
Mă lipesc de tine
Când deja ești sleit
Uitat de lume
Ai uitat și tu de ea

Mă apropii și cânt
Din gât ca să mă auzi clar
Sunt aici
Sunt pentru totdeauna
Respir și mâinile mele sunt
În sfârșit calde
Ca pâinea bunicii
Fine ca sarea ce te încolțește
Când plângi îți ține de cald

Ninge puțin și deja simt
Că nu mai pot să trăiesc
Fără să spun adevărul
Cu orice risc
Adevărul e mereu bun
Sufletul mamei se sparge
Și sper și eu într-o zi să fiu
Atât de puternică
Încât să lupt cu inima deschisă
Orice mă așteaptă

Sexul nu începe

Sexul nu începe vreodată
Nu se sfârșește
Când intri sau ieși
Când termini
Persistă încet

Sexul e când îmi descoperi sclipirea
Ezitarea
Când mănânci prima masă după o noapte
De neuitare
Are gust de dumnezeu

Sexul este o dușcă de gânduri ascunse
Roz
Când știi că ești sătul
Dar cumva tot vrei mai mult
Șosetele sunt date jos
Și părul de pe picioare
Mângâiat
Sexul întărește elogii către mine
Spre părțile mele păroase
Ating podeaua și prind puteri

Sexul e mișcare și căldură
O îmbrățișare repetată
Și repetabilă cu prieteni
O vedere a parlamentului
În vremuri ambigue
În limba maternă
În limba mamei mele

E o frunză căzută
O observ
Mă aplec și mă îndoi
Mă sfărâm și nu-mi pasă
Pentru că nici perfecțiunii
Nu-i pasă de nimeni

Foto Alexandra Onofrei, de aici: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2183855474991230&set=ecnf.100001003968550&type=3&theater

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment