E luni, sper că aveți un început de săptămână poetic, chiar dacă afară, cel puțin pe-aici prin București, vremea e întunecată și rea, ca „într-o zi de luni nasoală”. Ca de obicei, poezia ne poate scoate din stările astea neplăcute, cu probleme la job, cu cheful de după week-end și așa mai departe.

Faceți o pauză de cinci minute și citiți aceste poeme de Daniela Bîrzu, invitata mea de astăzi la rubrica „Poșta redacției”.

Iată o scută biografie pe care Daniela mi-a trimis-o:

Nume : Daniela Bîrzu
Data nașterii : 13 mai 1971
Locul nașterii: Iași
Reședința actuală: localitatea Valea Lupului, Iași
Studii: Liceul Național , Iași, absolventă a facultății tehnice „Gh. Asachi”, secția energetică, Iași

Începe să scrie poezie în 2010, postând pe site-uri literare.
În 2011 scoate prima carte, „Magazinul de piane” , Editura Opera, 2011.

În 2012 apare în antologia  „Virtualia”, editura PIM 2012,  cu poeme selectate de Alina Manole.
În 2014, sub îndrumarea Medeei Iancu, apare a doua carte „Trandafiri pe viscere”, editura Karth, 2014.

Continuă să publice poeme pe site-urile online și în revistele „Mozaicul”, „Prăvălia culturală”, „Traducerile de sâmbătă”, „Sintagme literare”, „Cenaclul E-creator”, revista „Parnas”, „New York Magazine”.

În 2015 devine membră a cenaclului Qpoem, condus de Călin Vlasie.
Până la momentul actual, nu a avut referințe critice.

O știu pe Daniela Bîrzu de mai multă vreme de prin abisul ăsta al spațiilor virtuale, i-am citit într-o perioadă poemele postate cu o frecvență care mă îngrijora întru câtva, fiindcă gestul de a expulza poezie în modul ăsta torențial îmi ridica anumite semne de întrebare.

Cred că am și comentat la un moment dat pe facebook la un text sau ceva de felul ăsta. Mi se părea la momentul respectiv că ar trebui să-și tempereze un pic dorința de a spune totul dintr-o răsuflare, de a arăta mai multă concizie și de a fi, în locurile unde textele o cereau, mai absconsă și mai puțin demonstrativă.

Imaginați-vă un copac în esență frumos, căruia însă i-au crescut niște lăstari aiurea, în afara coroanei. Nu simți nevoia să-i tai imediat (nu, în orice caz, cum fac ăștia de pe la primării, care au lăsat din copacii noștri doar niște cioturi), să-i readuci la forma lor estetic-atrăgătoare, să-i faci să apară atât vederii, cât și imaginației, nu perfecți, ci fremătători și un pic misterioși?

Eu, în orice caz, asta am simțit că vreau să fac aproape de fiecare dată când i-am citit poemele Danielei Bîrzu. Nu e cazul și cu textele de mai jos, unde se vede un real progres și unde aș tempera doar tendința spre unele repetiții a căror energie a fost consumată demult de predecesori (cum e în primul text cu „am un vis…” – ul acela care-mi aduce aminte de Martin Luther King, dar într-un context ușor edulcorat, sau în poemul „everest”, cu acel „ai o gură…” care scoate de pe șina contextuală mesajul).

În rest, odată cu „extinderea teritoriului luptei”, poemele au o consistență bună și anunță isprăvi atașante în viitor. Judecați și singuri:

Sptămâna viitoare o voi avea ca invitată la „Poșta redacției” pe Adela Efrim.

„Susține porția zilnică de poezie care-ți face viața altfel. Un proiect «O Mie de Semne».
Intră și tu pe https://www.patreon.com/omiedesemne și donează un dolar pentru porția zilnică de poezie.”

zone de acces

s-au extins spațiile de depozitare ale animalelor ținute în cuști
și zona mea de acces s-a curbat
a devenit
o elipsă o frânghie pe care îmi înșir controlabil
emoțiile
//
curățenie necesară în fiecare dimineață ca să nu se piardă
conturul perfect al creierului / câtă teamă
te țin de mână
descrie-mi în zece cuvinte ceea ce poate fi o posibilă alegere
am un vis în care pierd permanent sânge
am un vis în care pierd permanent încredere
am un vis în care mă izbesc cu un lift de tavan
am un vis în care îmi educ copilul să bea 2 litri de apă
am un vis în care pur și simplu cad
am nevoie de mai mult spațiu/ privește pe fereastră a început să ningă
e tot ce trebuie ca visul să înceapă să curgă
acum că mi-am extins teritoriul sunt gata
să mă cațăr pe gratii și să urlu / știind că nimic nu mă va mai deranja în zona mea  de
acces & confort.

transparență

lunga mea cădere în captivitate – intravenos bag substanțe care să mă vindece dar nimic distructiv
care să cutremure creșterea osoasă a corpului
dar venele, venele astea rămân tari ca o sârmă ghimpată ce capătă consistență
îmi vorbești despre pantofii stiletto și rochia roșie a manechinului din vitrină iar asta
declanșează un război în mintea mea când
liniștea e atât de puternică și se prelungește până la marginea orașului
unde eu stau cu piciorul pe o m i n ă gata să se declanșeze
trebuie doar să mă împingi dintr-un perete în altul
& voi deveni alt manechin / cel care așteaptă să nu moară de foame
la fel ca în secolele trecute când oamenii mureau
rând pe rând sclavi ai sistemului /asta ne consumă acum și pe noi
descarcerarea este o posibilă soluție / doar așa mai rămâi în viață cu viziuni
halucinante în starea asta care se perpetuează
până la oprirea definitivă a durerilor
sunt ca un frigider scos din priză de la – 18 grade / până aici oricât de mult aș merge
nu voi vedea nimic care să ne aducă alinare –
/ egrete zburând deasupra luciului apelor sălbatice & plaje exotice /
e doar traficul ăsta intens / soare fierbinte injectat pe marginea străzilor
&
orașul care ne intensifică foamea.

everest

mă mișc ca într-un vacuum în care particule suspendateÂ
plutesc / nu am acea inimă pe care să o
împart cu tine/ ceva mă forțează în trecerea aceasta
de la sălbăticie la a tăcea încontinuu

// mii de cartoane lipite de pereți ca benzile desenate îți arată sensul//

mereu ocolești străzile întunecate de frica unui monstru ascuns în întuneric

dar nu astăzi

când direcțiile se schimbă/ decupezi din cartoane
orașul și străzile lui

mergi încet și cerul pare un bibelou care se sparge deasupra ta

// ce să faci cu toate aceste cioburi //

ai o gură pe care vrei s-o lipești de tine mai mult
ai o gură pe care vrei să o coși
ai un piept ca de păpușă rusească
ai o inimă plină de nicotină și apă

nu mi-a zis nimeni că dacă ar fi ceva pentru care să lupt/ aș lupta

când picioarele sângerează mă simt ca pe everest / privind cadavrele înghețate ale celor
care nu au reușit să supraviețuiască

și eu trec printre ei / am o boală

nu te întoarce înapoi să privești / nu vei vedea piscul

la ce bun să îl cucerești

două trei secunde de respirație profundă și puterea de a te întoarce
scade

așa că rămâi aici / în liniștea camerei tale / e mai multă dragoste
decât ai putea să crezi.

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment