Dumitru Crudu este un autor prodigios. Deși îl percep dintotdeauna mai întâi ca poet, cel căruia prietenii îi spun Dudu scrie teatru, proză, publicistică, cea mai recentă performanță fiind publicarea la Editura Humanitas a romanului „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” (în colecția „821.135.1 Scriitori Români Contemporani”, care este coordonată de Andreea Răsuceanu).

Mă întorc însă la vremea când Dumitru Crudu debuta la Editura Pontica, în 1994, cu volumul de poezie „E închis vă rugăm nu deranjați”, și la spusele de atunci ale criticului Marin Mincu:

„Deși basarabean de dincolo de Prut, Dumitru Crudu cunoaște în detalii întreaga aventură a poeziei noastre din ultimele decenii; o cunoaște atât de bine încât, precaut, încearcă să n-o repete, dar din impactul cu semnele – cuvinte, discursul său apare descărnat, nud, aproape de gradul zero. (…)

Prin felul său atât de original de a evolua în interiorul formelor poetice comune, Dumitru Crudu se prezintă în volumul de debut ca un veritabil și matur poet post-textualist.”

Chiar dacă în momentul de față toți ochii sunt ațintiți către romanul de la Humanitas, mă simt dator să amintesc că Dumitru Crudu n-a ieșit din sfera poeziei, dimpotrivă, e foarte activ și acolo, dovadă stând volumul „Vaci ale Domnului”, publicat anul trecut la Casa de Pariuri Literare. Din el voi și prelua cele trei poeme, nu înainte de a face o succintă prezentare a carierei de scriitor a lui Dudu.

DUMITRU CRUDU (născut în 1967, în Flutura, Ungheni, Republica Moldova) este prozator, dramaturg, poet și unul dintre autorii Manifestului Fracturismului, apărut pentru prima dată în ziarul Monitorul de Brașov.

În 2003 a primit premiul UNITER și Premiul Fundației Principesa Margareta pentru Cea mai bună piesă de teatru din România (Alegerea lui Alexandru Sutto). Este primul dramaturg român jucat în Africa și în America Centrală.

În proză a debutat în 2008 cu romanul Măcel în Georgia. Cu romanul Un american la Chișinău a fost nominalizat la premiul Visegrad Eastern Partnership Literary Award din Bratislava și la premiul pentru proză al revistei Observator cultural.

În 2018, pentru cartea de proză scurtă Salutări lui Troțki a primit Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române. Unul dintre romanele sale, Oameni din Chișinău, a fost tradus în limba cehă, iar o parte din povestirile sale au fost traduse în engleză, franceză, germană și suedeză și au apărut în reviste literare și antologii. (preluat de pe http://www.humanitas.ro/dumitru-crudu)

Așa cum spuneam, poemele de mai jos sunt preluate din volumul „Vaci ale Domnului” (CDPL, 2018).

ÎNTR-UN SAT DE PE GRANIȚĂ

Când vreau foarte tare să
vorbesc cu mama mea
iau autobuzul și cobor într-un
mic sat de pe
graniță
dau roată autogării
pe unde treceam de
fiecare dată când
veneam acasă.
Acolo aș fi putut-o întâlni
și acum
dacă mama mea ar mai fi
în viață
zeci de bătrânele în
sala de așteptare din
acel mic sat de pe
graniță
vorbind între ele
cu mâinile pe
genunchi
îmi plimb ochii de la una la
alta
deși știu că mama mea nu
are cum să
fie
printre ele
barem măcar vreuna
dintre ele de-ar fi
cunoscut-o,
atunci m-aș fi apropiat
și aș fi intrat cu ea în vorbă.
Dar nu e nici asta.
Deschid ușa și
intru în casa ei din
acel mic sat de pe
graniță
acum pustie
și ating cu mâna
toate obiectele
pe care le-a atins mama mea
ridic în jur un nor de praf
un nor de praf atât de mare
că nimeni nu
m-ar mai putea vedea de
afară
dacă s-ar uita pe geam
cu norul ăla de praf în jurul meu
trec dintr-o cameră în alta
și intru în camera mea,
din casa mamei din
acel mic sat de pe
graniță, unde
mă bag în pat
și aștept cu
nerăbdare să adorm.
Măcar în somn
poate
o voi întâlni
pe mama mea

MĂTUȘA MEA EUGENIA

mătușa mea eugenia nu
a fost căsătorită niciodată
repetând soarta atâtor femei frumoase care au
respins unul după altul
toți pretendenții până au
rămas singure
rămasă singură s-a
dedicat nepoților fraților ei pe care-i
râzgâia cum putea
învățându-i să deosebească
ciupercile otrăvitoare de
cele bune
lucrurile rele de cele
bune învățându-i ce-i
mila și ce-i
tristețea când
am împlinit patru ani am
bătut ulițele satului ca să-i
găsesc un mire dar
nimeni nu
mi s-a părut vrednic de
mătușa mea
ceea ce îmi mai amintesc acum
despre ea
e cum mă aducea acasă
seara târziu și
când pleca
parcă cineva ar fi suflat în
lampa cu gaz

***

amestecam vodcă nemțească și bere ciucaș zăpada se amesteca
cu ploaia vorbele noastre despre fotbal se amestecau cu
vorbele noastre despre femei pe atunci ne plăcea foarte mult
fotbalul de fapt nu știam unde voiam să ajungem toți
eram la fel de plictisitori ușile iubitelor noastre
erau încuiate chiar când ne îmbrățișau totuși ne
îmbrățișau mai departe…
cu ardoare…
capul ni se învârtea…
le iubeam îmbrăcați… nu ne lăsau
să le atingem țâțele…
nici măcar nu erau… nici măcar nu ne-am
dat seama că ele nu erau… nu
veniseră… le
îmbrățișam mai departe

Foto credit Dumitru Crudu: http://vipmagazin.md/profiles/dumitru-crudu/

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment