Frank O`Hara este unul dintre poeții la care țin cel mai mult. Îmi este imposibil să cuantific cât și cum a iradiat poezia lui în ceea ce am încercat, adesea imitându-l, să scriu de-a lungul timpului. Cert este că Frank a avut o influență foarte mare asupra mea și, constat cu o oarecare satisfacție, nu numai a mea.

Nemulțumit de multe dintre traducerile din volumul „Meditații în imponderabil” (Editura Univers, 1980) – deși cred că Ștefan Stoenescu și Constantin Abăluță au făcut o treabă onorabilă, oricum superioară celei a lui Ion Caraion din „Antologia poeziei americane” – m-am apucat și eu, bietul de mine, să-mi fac propriile traduceri.

Probabil că și în variantele mele sunt multe lucruri de corectat. Eu așa am „simțit” textele astea, adică în capul meu așa au sunat, asta a fost tonalitatea pe care eu am „înțeles-o” în timp ce am citit poemele lui Frank în engleză.

Nu vă imaginați că e ușor de tradus. Multe dintre expresiile pe care le folosește în poezia lui sunt aproape intraductibile. M-am jucat însă cu niște deducții logice și uite ce a ieșit (poemele în limba engleză fac parte din antologia „Selected Poems”, Alfred A. Knopf, New York, 2014):

Music

Dacă mă relaxez o clipă în apropiere de statuia Equestrian
oprindu-mă ca să mănânc un sandwich cu lebăr
la Mayflower Shoppe
îngerul ăla pare că-și mână calul direct spre Bergdorf`s
și sunt gol ca o masă acoperită de o cârpă, cu nervii la pământ.
Cu frica-n sân din cauza războiului și a stelelor care-au dispărut.
Am în mână doar 25 de cenți și mi se pare
că e așa de lipsit de sens să mănânci!
Jeturile de apă pulverizate pe deasupra
bazinelor pline de frunze ale artezienelor
par ciocănelele unui pian de sticlă. Dacă ți se pare
că buzele mele au nuanța lavandei sub frunzișul lumii
ar trebui să-mi strâng cureaua.
E ca o locomotivă în mers, perioada
suferinței și a limpezimii
iar ușa mea e deschisă serilor din toiul iernii
când zăpada cade ușor peste pachetele de ziare.
Prinde-mă ca pe o lacrimă în batista ta, trâmbiță
a începutului după-amiezii! în toamna cețoasă.
În timp ce se înalță brazii de Crăciun în Park Avenue
o să-mi văd fanteziile
plimbându-se alături de câinii înfășurați în pături
puse la treabă înainte ca toate luminile alea colorate
să se aprindă!
Dar fără arteziene și fără ploaie
cu magazinele care stau deschise îngrozitor de târziu.

Song

E murdar?
arată murdar?
la asta te gândești când ești în oraș

ori doar pare murdar?
la asta te gândești când ești în oraș
nu-ți poți ține respirația, nu-i așa?

un tip cu o proastă reputație se apropie
pare de treabă. o fi cu adevărat? da. foarte de treabă
e cu atât mai simpatic cu cât caracterul îi e mai rău. așa o fi? da

la asta te gândești când ești în oraș
plimbă-ți degetul de-a lungul minții tale rătăcite
ăsta nu e un gând, e funingine

dacă înlături o grămadă de mizerii din viața cuiva
devine caracterul lui mai puțin rău? nu. dar se-mbunătățește mereu
nu-ți poți ține respirația, nu-i așa?

La un pas depărtare de ei

E timpul să iau prânzul, așa că plec
să fac o plimbare prin zumzetul
taxiurilor colorate. Mai întâi, în jos pe trotuar
unde muncitorii își hrănesc trupurile murdare
și transpirate cu sandvișuri
și Coca-Cola, cu căștile galbene
pe cap. Cred că îi protejează de cărămizile
care cad. Apoi pe bulevard
unde fustele flutură deasupra tocurilor
și se umflă când trec peste grătarele
gurilor de aerisire. Soarele e fierbinte,
dar taxiurile agită aerul. Mă uit
la cei care fac afaceri cu ceasuri de mână. Sunt
pisici care se joacă în rumeguș.
                                                În
Times Square, unde firma se laudă
pe o pancartă deasupra mea, iar mai sus
o cascadă se revarsă ușor. Un negru
stă în prag cu o scobitoare-n gură,
agitându-se galeș. O dansatoare de musical
plescăie nemulțumită: el zâmbește
și se freacă pe bărbie. Claxoanele
încep dintr-o dată să răsune: e ora 12:40
într-o marți.
                        Neonul în lumina zilei este o
mare bucurie, cum ar fi scris Edwin Denby,
așa cum sunt și becurile aprinse ziua.
Mă opresc la JULIET`S CORNER ca să iau un
cheeseburger. Giulietta Masina, soția lui
Federico Fellini, e bell`atrice.
Și ciocolată cu malț. Într-o astfel de zi
o doamnă în blană de vulpe își bagă pudelul
în taxi.
                        Azi sunt ceva mai mulți portoricani
pe bulevard, iar chestia asta
îl face frumos  și primitor. Mai întâi
a murit Bunny, apoi John Latouche,
iar după aceea Jackson Pollock. Dar este pământul
la fel de plin, pe cât a fost viața, de ei?
Unul a mâncat, altul se plimbă,
lăsând în urmă revistele cu nuduri,
posterele cu LUPTE CU TAURI și
Manhattan Storage Warehouse,
pe care curând îl vor pune la pământ.
Îmi plăcea să cred că au organizat o expoziție
de artă contemporană acolo.
                        Un pahar de suc de papaya
și înapoi la muncă. Am inima în
buzunar, cartea de Poeme a lui Pierre Reverdy.

Foto credit Frank O`Hara: http://www.pineshistory.org/art/celebrity-history-frank-ohara/

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment