Hart Crane s-a născut pe 21 iulie 1899 în Garrettsville, Ohio. Și-a petrecut copilăria și adolescența în Warren, Ohio, iar apoi în Cleveland, unde tatăl lui avea o mică fabrică de ciocolată. Acolo a urmat și liceul, întrerupându-și de câteva ori studiile pentru a-și însoți mama în lungi călătorii, fie în Insula Pinilor (Indiile de Vest), fie de-a lungul coastelor Pacificului.

Văduva poetului William Vaugh Moody îi încurajează pasiunea pentru poezie. În 1916 debutează publicistic în revista Bruno`s Weekly cu poemul „C66”. În același an, după divorțul părinților, pleacă la New York cu scopul de a se înscrie la colegiu. Atras însă de viața artistică și literară hotărăște să se dedice exclusiv scrisului.

Debutul editorial are loc în 1926, cu volumul White Buildings, care are un succes foarte mare. Lucrează sporadic la reviste ca The Pagan, Plain Dealer, The Little Review, însă pentru a se putea întreține e nevoit să accepte slujbe derizorii precum agent comercial, funcționar în agențiile de publicitate sau la diferite depozite de mărfuri.

Încurajat de numeroșii săi prieteni, printre care se aflau e.e. cummings, Eugene O`Neill și Allen Tate, precum și cu sprijinul financiar al filantropului Otto Kahn, începe să scrie The Bridge, pe care îl concepe ca pe un poem epic în opt părți.

Intrând în posesia unei mici moșteniri, în 1929 pleacă în Europa. La Londra îi întâlnește pe Robert Graves și Paul Robeson, iar la Paris se bucură câteva luni de ospitalitatea lui Harry și Caresse Crosby, a căror editură, The Black Sun Press, va publica în 1930 Podul.

La trei luni după apariția în Franța, Podul e publicat și în Statele Unite. Succesul volumului îi aduce în 1931 o bursă Guggenheim pentru Mexic, unde intenționează să scrie un poem despre cucerirea Mexicului de către spanioli.

Se stabilește la Mixcoac, într-o comunitate de artiști care îi includea pe Katherine Anne Porter, pictorul David Alfaro Siqueiros, Peggy Baird și alții. Nesiguranța materială și epuizarea nervoasă îl împiedică însă să-și realizeze proiectul.

Drumul de întoarcere la New York îl începe la bordul navei Orizaba împreună cu Peggy (Cowley) Baird, soția prietenului său, Malcolm Cowley. Peggy fusese de acord să-l însoțească pe Hart Crane după ce convenise cu Malcolm să divorțeze.

Din câte se cunoaște, Peggy a fost singurul partener heterosexual pe care l-a avut Hart Crane, care era homosexual. Cu toate astea, depresia lui Hart Crane s-a accentuat după ce și-a reînceput relațiile homosexuale, în ciuda legăturii cu Peggy Baird.

La bordul navei Orizaba, în drum spre New York, poetul a fost bătut după ce i-a făcut avansuri unui membru al echipajului. Pe 27 aprilie 1932, înainte de prânz, Hart Crane s-a aruncat peste bord în Golful Mexic. Băuse mult și, înainte de a se arunca, a exclamat „Goodbye, everybody!” Corpul nu i-a fost recuperat.

Pe piatra de mormânt a tatălui său din Park Cemetery (aflat în afara orașului Garrettsville)  stă scris: „Harold Hart Crane 1899 – 1932 lost at sea”.

Notele biografice au fost preluate din volumul „Podul Brooklyn” (Editura Univers, 1979, traducere de Rodica Mihăilă și Irina Grigorescu), iar textele de mai jos din antologia „Poezie americană modernă și contemporană” (Editura Dacia, 1986, traducere de Mircea Ivănescu).

Embleme de comportament

La capătul peninsulei rătăcitorul a șezut și a schițat
Risipitele morminte din vale. Pe cînd apostolul împărțea
Pomeni celor blînzi, vulcanul a izbucnit
Cu pucioasă și pietre daurite…
Căci bucuria se-avîntă în uimitoare acoperămînturi
Ademenindu-i pe muritori spre porțile duhovnicești.

Vorbitorii urmează înlănțuirea universului
Și apoi transmit prin radio legile depline oamenilor.
Apostolul dă naștere gîndului prin disciplină.
Pocalele și cupele îi umplu de admirație pe cronicari –
Buze molîi comemorînd porțile duhovnicești.

Mai tîrziu rătăcitorul și-a ales acest loc de odihnă
Acolo unde norii marmoreeni sprijină marea
Și unde în sfîrșit a fost adus luminii un erou ales.
La vremea aceea vara și fumul trecuseră de mult.
Delfinii încă în joacă bolteau zările,
Dar asta numai ca să clădească amintirea porților duhovnicești.

Abstracție în grădină

Mărul pe creanga lui este de fapt dorința ei –
Strălucitoare suspensie, mimică a soarelui.
Creanga i-a smuls în sus răsuflarea, acum glasul ei
Vorbind tăcut în povîrnirea și în înălțarea
De ramuri peste ramuri deasupra ei, îi încețoșează ochii.
Ea e captiva pomului și degetelor lui dense, verzi.

Și astfel ajunge să viseze că ar fi ea însăși arborele,
Și vîntul posedînd-o, împletindu-i tinerele vene,
Și ridicînd-o către cer și-albastrul lui intens,
Febra mîinilor înecîndu-i-o în lumina soarelui.
Ea nu mai are amintiri acum, nici spaimă, nici speranță
Dincolo e un cerc de iarbă și de umbre ce-i stau la picioare.

Legendă

Tăcute, așa cum unei oglinzi i se dă crezare…
Realitățile se-afundă în tăcere pe lîngă noi…

Și eu nu sînt pregătit pentru căință;
Și nici să-mi potrivesc regretele. Căci nici molia
Nu se mai închină acum înspre mereu
Imploratoarea flacără. Și tremurătoare
În fulgii albi căzând mereu
Sînt sărutările, –
Singurele care mai merită să le acordăm totul.

Și asta trebuie s-o învățăm –
Sfîșierea aceasta, arderea aceasta
Dar numai de către cei care
Se cheltuiesc pe ei înșiși iarăși, iarăși.
Încă o dată și încă o dată
(Și iarăși amintirea fumegîndă,
Umbră substanțială sîngerînd!) și iarăși încă o dată
Pînă cînd logica strălucitoare e cîștigată
Fără șoapte așa cum unei oglinzi
I se dă crezare.

Atunci picătură cu picătură arzătoare, un țipăt desăvîrșit
Va înșira laolaltă o armonie dăinuitoare, –
Ultimă tumbă nemiloasă pentru toți cei care pășesc
Cu legenda tinereții lor în lumina amiezii.

Foto credit Hart Crane: https://www.theparisreview.org/blog/2015/07/21/supplication-to-the-muses-on-a-trying-day/      

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment