John Berryman este, cel puțin în opinia mea, unul dintre cei mai mari poeți pe care i-a dat această lume în toată complexitatea ei. Poezia lui este la fel de simplă și de complexă precum lumea care a creat-o.
De aceea, astăzi, de Ziua Internațională a Poeziei, nu mi se pare nimic mai potrivit decât să reproduc aici trei dintre poemele marelui scriitor american din „77 Dream Songs”. Enjoy!
DREAM SONG 1
Sensibilul Henry se ascundea ziua
agitatul Henry se bosumfla.
Îi înțeleg intenția, – o încercare de a o scoate la capăt.
Era gândul că ei au crezut
că pot s-o facă, iar asta-l făcea pe Henry rău & distant.
Dar ar fi trebuit să iasă în față și să vorbească.
Lumea toată ca o amantă leneșă
cândva părea de partea lui Henry.
Atunci a intervenit o ruptură.
După, nimic n-a mai ieșit cum s-ar fi putut
sau cum ar fi trebuit.
Nu pricep cum Henry, așa deschis în fața lumii
curioase să-și bage nasul, a supraviețuit.
Ce are acum de spus seamănă cu o îndelungă
uimire că lumea poate să suporte & să existe.
Cândva, cățărat în vârful unui platan
eram fericit și cântam.
Pământul dur poartă în spate puternica mare
și gol ajunge orice pat.
DREAM SONG 14
Viața, prieteni, e plictisitoare. Nu trebuie să spunem asta.
Până la urmă, cerul fulgeră, marea cea mare lâncezește
noi înșine fulgerăm și lâncezim,
și, pe deasupra, mama îmi spunea când eram băiețel
(în repetate rânduri) „Să mărturisești vreodată că ești plictisit
înseamnă că nu ai
Resurse Interioare”. Trag concluzia acum că nu am
resurse interioare, fiindcă sunt plictisit la greu.
Oamenii mă plictisesc,
literatura mă plictisește, îndeosebi marea literatură,
Henry mă plictisește, cu stările lui proaste & smiorcăielile lui
la fel ca Ahile,
care-i iubește pe oameni și arta curajului, care mă plictisește.
Și dealurile liniștite, & ginul, ce plictisitor
și, într-un fel, un câine
și-a băgat coada-ntre picioare și a dispărut
în munți sau în mare ori în cer, lăsându-mă
în urmă: pe mine, dând din coadă.
DREAM SONG 4
În timp ce-și umplea trupul îndesat & delicios
cu papricaș de pui, și-a aruncat privirea spre mine
de două ori.
Leșinat de pasiune, am privit-o flămând
și doar prezența bărbatului ei & a încă alți patru tipi
m-a oprit să nu țâșnesc spre ea
sau să-i cad la piciorușe și să strig:
„Ești cea mai tare tipă de care ochii amețiți ai lui Henry
se bucură, după mulți ani
întunecați. Splendoare.” M-am repezit
(deznădăjduit) asupra înghețatei mele. – Sir Bones: e plină,
lumea, de fete care se-ndoapă.
– Păr negru, ten latino, ochi abătuți
ca două pietre prețioase… Prăpăditul de lângă ea se îmbuibă.
Pe ce minunății șade ea, acolo?
Restaurantul vibrează. Ea ar putea la fel de bine să se afle pe Marte.
Din ce moment a luat-o razna totul? Ar trebui să se dea o lege
împotriva ăstora ca Henry.
Mr. Bones: există deja.
(traducere de Gelu Diaconu)
Foto credit John Berryman: https://www.theparisreview.org/interviews/4052/john-berryman-the-art-of-poetry-no-16-john-berryman
