Robert Lowell (1917-1977) a debutat ca poet al mediului citadin, puritan al Noii Anglii (spre deosebire de Frost, de pildă, care a explorat în multe din poemele sale mediul rural al acestei regiuni).

Robert Lowell a scris mai întâi poeme rigide, până la un punct crispate, de un formalism strict și care-și ascundeau tensiunea în austeritatea tradițională a formei.

Astfel că transformarea sa într-un poem al propriilor complexe, de data aceasta în piese de formă liberă, deschisă, a surprins și a impresionat (volumul său Life Studies a inaugurat poezia confesivă care la un moment dat a constituit unul din centrele poeziei americane contemporane).

Mai târziu, Robert Lowell a căutat să-și aplice această tehnică a mărturisirilor personale actualității imediate și să scrie o poezie a momentului istoric în care trăia personajul care se confesează.

Ultimele volume ale lui Robert Lowell, pornind de la Carnetele de însemnări, discută deopotrivă împrejurările vieții sale personale, ca și ale vieții publice din Statele Unite (la care a participat, de pildă, sprijinind campania împotriva războiului din Vietnam, protestând împotriva administrației lui Johnson etc.).”

(text preluat din volumul Poezie americană modernă și contemporană, apărut la Editura Dacia în 1986, traducere de Mircea Ivănescu).

Pentru traducerea poemelor de mai jos am folosit ediția Robert Lowell, Collected Poems, Farrar, Straus and Giroux, New York, 2007.

Navigând spre casă de la Rapallo

(Februarie 1954)

Infirmiera ta nu putea să vorbească decât italiana
dar după douăzeci de minute îmi puteam imagina ultima ta săptămână
și lacrimile îmi curgeau pe obraji…

Când m-am îmbarcat din Italia cu trupul Mamei,
tot litoralul de la Golfo di Genova
izbucnea în flori incandescente.
Galbenul și albastrul nebun al bărcilor cu motor
care bubuiau ca pickhamerele
în siajul efervescent al vaporului
îmi aminteau de culorile țipătoare ale Fordului meu.
Mama călătorea la clasa-ntâi în cală
sicriul ei Risorgimento cu negru și auriu
era ca al lui Napoleon la Invalides…

În timp ce pasagerii se bronzau
pe Mediterana, în șezlonguri
cimitirul familiei noastre din Dunbarton
se întindea la poalele White Mountains
la o temperatură sub zero.
Cimitirul se transforma în piatră –
atâția dintre morții lui fuseseră în miezul iernii.
Mohorâte și-ntunecate în fața zăpezilor orbitoare
pâraiele sale înnegrite și trunchiurile de brazi erau netede ca niște catarge.
Garduri din sulițe negre de fier
împrejmuiau îndeosebi lespezile din vremea colonială.
Singurul suflet „fără importanță istorică” ajuns aici
a fost Tata, acum îngropat sub recenta lui
bucată de marmură neerodată și străbătută de vinișoare rozalii.
Chiar și latina de pe blazonul Lowell:
Occasionem cognosce
părea cam prea profesională și forțată aici,
unde gerul arzător ilumina
inscripțiile cioplite ale rudelor Mamei:
douăzeci sau treizeci de-alde Winslow și Stark.
Gheața dădea numelor muchii de diamant…

Cu litere pretențioase, pe sicriul Mamei
fusese scris greșit LOVEL, în loc de Lowell.
Cadavrul
era înfășurat ca un panettone în staniol italienesc.

Cuvinte pentru Hart Crane

„Când premiile Pulitzer au fost irosite pe vreun drogat
ori bețiv care ne-a spălat gurile uscate cu săpun,
puțini ar lua în considerare de ce m-am luat
după marinarii furioși și am împrăștiat păsărilor
laurii placați cu aur fals ai Unchiului Sam.
Fiindcă îl știam pe Whitman al meu pe de rost,
străin în America, spunând țării mele: eu
Catullus redivivus, cândva rebelul
Village-ului și al Parisului, mi-am jucat rolul
de homosexual, înfulecând mieii rătăciți
care făceau foamea în Place de la Concorde.
Câștigul meu a fost un buzunar găurit.
Cine mă vrea, Shelley al timpului meu,
trebuie să-și dea sufletul pentru casa și masa mea.”

Lecția

Să nu mai zaci citind Tess d`Urberville
În timp ce de sus, misterioase veverițe
fac să plouă rămurele verzi în somnul nostru!

Ne plăcea să credem că tot ținutul ăla a murit
sau că a adormit cu noi, că noi înșine am murit
sau am dormit în vremea-n care-am locuit împreună-a doua oară.

Perne de frunze verzi, aceleași urme uscate de picior
sau velele bărcii copilului în aceleași vergi de lemn uscat
& suntem unde-am fost. Am fost!

Copacii au uitat pesemne să crească-n amnezia verii
ziua lor, care le-a dat fibre, a prins rădăcini puternice –
dar nopțile? Ele sunt pentru dormit, acum ca și atunci.

Ah, lampa luminează fereastra nopții care-abia a început
iar tu nu stingi niciodată lumina,
în timp ce cărțile stau în bibliotecă, ci continui să citești.

Boabele dracilei stau lipite de tulpinile măruntului gard viu,
frigul face aceleași crăpături în deget,
același ghimpe-nțeapă dureros. Frunza repetă lecția.

(traducere de Gelu Diaconu)

Foto credit Robert Lowell: https://fsgworkinprogress.com/2017/04/27/re-reading-robert-lowell/

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment