Lucian Blaga s-a născut pe 9 mai 1895 în satul Lancrăm din județul Alba. Astăzi se împlinesc, așadar, 124 de ani de la nașterea marelui poet (calendarul gregorian a fost adoptat în Regatul României pe 1 aprilie 1919, însă în Transilvania acesta fusese introdus încă din 1590, așa că data de naștere valabilă rămâne 9 mai 1895).

Scriitorul și-a făcut studiile la Gimnaziul săsesc din Sebeș (școala primară), la liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, ia Institutul Teologic din Sibiu și la Facultatea de Filozofie a Universității din Viena, unde le încheie în 1920 cu obținerea doctoratului în filozofie.

Între 1926 și 1939 Lucian Blaga lucrează în diplomație ca atașat, secretar și apoi consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna, Viena, din nou Berna și, în fine, ca ambasador al României în Portugalia.

Ales membru al Academiei Române în 1936, este numit în 1938 profesor de filozofia culturii la Universitatea din Cluj. A fost exclus din Universitate și din Academie în 1948, cărțile i-au fost scoase din librării și din biblioteci. A avut, pe deasupra, și interdicția de a publica.

Între 1949 și 1959 (an în care se pensionează) este cercetător la Institutul de Istorie și Filozofie al Academiei, filiala Cluj, bibliotecar-șef și apoi director adjunct la Biblioteca Academiei, filiala Cluj.

A revenit la viața literară mai întâi ca traducător al lui Faust (din 1953) și apoi cu poezii originale (din 1960). S-a stins din viață pe 6 mai 1961 și a fost înmormântat în satul natal, trei zile mai târziu, când ar fi împlinit 66 de ani.

Notele biografice și textele de mai jos au fost preluate din antologia „Lucian Blaga. Opera poetică”, apărută la Editura Humanitas în 1995.

LINIȘTE

Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept
mi s-a trezit un glas străin
și-un cântec cântă-n mine-un dor
                                                ce nu-i al meu

Se spune că strămoși cari au murit
                                                fără de vreme,
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-și trăiască mai departe
în noi
viața netrăită.

Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine știe – suflete,-n ce piept îți vei cânta
și tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de liniște,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
și frânta bucurie de viață? Cine știe?
                                                Cine știe?

MELANCOLIE

Un vânt răzleț își șterge lacrimile reci
pe geamuri. Plouă.
Tristeți nedeslușite-mi vin, dar toată
durerea
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
Și altoită pe ființa mea imensa lume
cu toamna și cu seara ei
mă doare ca o rană.
Spre munți trec nori cu ugerele pline.
Și plouă.

FRUMOASE MÂINI

Presimt:
frumoase mâni, cum îmi cuprindeți astăzi cu
căldura voastră capul plin de visuri,
așa îmi veți ținea odată
și urna cu cenușa mea.

Visez:
frumoase mâni, când buze calde-mi vor sufla
în vânt cenușa,
ce-o s-o țineți în pălmi ca-ntr-un potir,
veți fi ca niște flori,
din care boarea-mprăștie – polenul.

Și plâng:
veți fi încă așa de tinere atunci,
                                                frumoase mâni.

Foto credit Lucian Blaga: https://identitatea.ro/cel-mai-frumos-discurs-al-lui-lucian-blaga-elogiu-satului-romanesc/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment