Am primit pe adresa  de e-mail a redacției ([email protected]) un grupaj de poeme așa cum aș tot vrea să primesc. Inițial am vrut să păstrez textele Alexandrei Negru pentru „Poșta Redacției”, însă, risipitor cum sunt (și pentru că am deja ceva pentru lunea viitoare), m-am decis să le public mai repede gândindu-mă că, what the hell, suntem în plin Bookfest, iar la Bookfest e și multă poezie bună & poemele astea ar putea fi un imbold pentru nehotărâți să se ducă pe la standurile Tracus Arte, Casa de Editură Max Blecher, Casa de Pariuri Literare și așa mai departe ca să cumpere cărți la fel de frumoase ca textele de mai jos.

Alexandra Negru (n. 21 August 1993, Suceava), poetă, debutează cu volumul Deviant, Editura Paralela 45, 2016, volum nominalizat la Premiul național „Mihai Eminescu”, Opus Primum, în ianuarie 2017. A câștigat numeroase premii la Festivaluri de poezie naționale și internaționale, printre care „Nicolae Labiș”, „Lucian Blaga”, „Magda Isanos”.

1. 

Ninge pe insulă
și ce frică mare, diminețile mă trezesc
fixând un punct care mă va înghiți.
Jumătatea ta de pat e de-un alb clinic, steril,
e ca o boală.
Tu nu ești aici,
tu nu ești uneori și ce să fac
cu tot timpul acesta, îl frământ între degete
ca pe o jucărie anti-stres.
Ce pereți frumoși în jurul meu, flori
sângerii tapetate,
dar frumusețea lor e tulburătoare,
sunt captivă în
frumusețea lor. Sunt captivă
în iubirea ta. Iubirea ta
e ca o cameră capcană, se strânge, se
contractă și-mi împunge carnea cu ace.
Am tot mai mult impresia
că am încetat să mai exist,
că memoria mi s-a șters
cum se șterge un geam murdar cu Rivex.
Mă trezesc făcând gesturile tale,
mă trezesc auzind din gura ta
cuvintele mele. Sindrom Cotard
sau ironie,
să plâng acum sau să râd.
Sunt balerina care se-nvârte
în mijlocul universului tău pe poante.
Totuși privește-mă
cum zâmbesc,
câtă grație în toată durerea asta,
cât devotament,
cât masochism.

2.

Prinsă-n lentoarea
dimineților de iarnă,
soarele bate-n ferestre
pe care nu mai înflorește gheață.
Întinse prin casă, mii de capcane,
de inamici invizibili. Iar tu,
în colțul tău, cu ochii tăi sovietici,
cu mișcările tale
maladive.
Ademenește-mă
cu o țigară, hai să ne facem
scrum creierele. Pe balconul care dă
spre cartierul industrial,
cu blocuri comuniste recent cosmetizate,
cu mașini nemțești second hand. Nu suntem decât
niște șobolani, îmi spui,
niște șobolani cu puțin mai mult noroc,
cu puțin mai multă speranță.
Poeziile noastre triste
nu sunt decât
un paradox. O durere forțată, o durere part-time.
În realitate e totul mult mai simplu. Doar
tinerețe și naivitate,
seri cu lung-metraje europene
și certuri copilărești,
nesiguranța de toate zilele,
nesiguranța tuturor.
Stăm întinși, pe tavan aurora boreală
iar tu
îmi spui
un adevăr care împacă.
Văd un zâmbet care se strânge ca o bucată de plastic
sub flacăra brichetei, ochi luminoși
surprinși de camere pe care dacă dai zoom
poți să vezi cea mai primitivă formă
de singurătate. Fericirea lor forțată.
Înțeleg tot acum,
mi-e greață, mi-e milă.

3.

Pe Jurrasic Way din nou,
în ceața asta thriller, cu plămânii
umflându-se ca niște baloane meteo
subțiri,
gata să explodeze. Să-mi ajustez antenele,
boțite sub șăpcuța de căpitan, să verific conexiunile.
Aș vrea puțin soare,
să se lovească
de lucrurile din jur,
să le facă
mai suportabile.
Încă o dată să mă prindă
răsăritul cu mintea împăienjenită de
planuri și o fereastră deschisă
către un câmp scufundat în pericol,
animale de sticlă spărgându-se în fugă,
un sound straniu lovindu-mi-se
între tâmple ca o reacție adversă,
nu sunt decât o altă
provincială care-și încearcă norocul,
o femeie care fotografiază
orice încercare de apropiere,
orice act de trădare,
nu știu niciun truc,
mă trădează microexpresiile încercând.
Apoi dragostea noastră mare,
dragostea noastră
extraterestră. Doi omuleți
pipăindu-se într-o cameră obscură,
recunoscându-se. Să ne atingem
antenuțele, pe ceața asta thriller,
pe Jurassic Way, să iasă scântei, să trimitem
semnale-n spațiu. Să vină ei
să salveze dacă a mai rămas ceva de salvat.
Noi să ne transformăm
în particule mici, luminoase,
să facem cercuri în recolte,
să creăm noi tipare-n adn.

4.

Încă o dată să trec
prin anotimpul
epidemiilor, al copacilor înfloriți
secerați de ninsoare la sfârșit de aprilie,
al atacurilor de panică
de la sfârșitul zilelor, al momentelor
când
știu dinainte ce gest o să faci, ce replică o să-mi dai
pentru că sunt ale mele, ale tale,
ale noastre, amestecate-ntr-o
confuzie
psihedelică,
încă un knock-ut, încă
o dată puterea de a ierta
ce nu credeam că voi ierta,
eu, care-s o necredincioasă,
totuși tânjesc
la un fel de iluminare spirituală, la zen-ul suprem,
ca yoghinii, pielea deja palidă,
lipită de os, doar lipsa
unui canal de comunicare, lipsa unei surse
la care să mă pot conecta fără să mă pufnească râsul,
când în cele din urmă toate par infantilități,
felul nostru stupid
de a ne lăsa drenați
de vampiri energetici,
din start, fără să ne dăm nicio șansă,
încă o dată
să merg
prin iarba care îi  părea neconceput de verde soră-mii
prin lentila ochelarilor,
după ani și ani de miopie,
să-mi alint pielea
cu câteva băi de soare,
aici, între dealurile acoperite
de km de viță-de-vie,
unde aș putea să mă prăbușesc oricând
și să nu mai știe
nimeni de mine.

5.

Se lasă noaptea
și o ceață imprevizibilă HD,
totul strălucește, își schimbă intențiile,
trec prin ea
și mi s-ar putea întâmpla absolut orice,
supraviețuiesc însă
rederulând în diapozitive spațiale
extazul din vară, lăsând urme
pe sticla aburită a cabinei de duș, pe cearșafuri,
prin mințile lor,
e un joc pe care mi-l permit
pentru că
anotimpul acesta e de-o amorțeală violentă,
cold little heart în căști, cobor prin Church Lane
și ce liniște,
am epuizat toate descântecele,
am dezactivat toate mecanismele de apărare,
aprind o țigară imaginară
și-ncerc să-mi amintesc
ce ne-a atras aici,
privesc cerul acesta mistic
de octombrie, cu nuanțele lui de violet,
un țipăt scurt
în mintea mea
și-un scurtcircuit în inimă,
văd un cerb
traversând drumul forestier
și teama din ochii lui e aceeași,
văd câțiva puști jucându-se cu arme de jucărie
și
gloanțele lor
nimerind pe cineva care m-a rănit,
se lasă noaptea și tot ce era inofensiv
devine acum nesigur,
și tot ce am crezut
că am iertat
își forțează din nou
norocul,
e întuneric
și radiez de teamă ca niște panouri publicitare
într-un oraș părăsit.

Foto credit Alexandra Negru: https://www.edituraparalela45.ro/produs/deviant/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment