Vineri, o zi instabilă, nehotărâtă, rece și caldă, cu soare și cu nori, cu ploaie repezită și cu ferestre prin care se vede aceeași imagine, ușor modificată, pe care o observ de un an încoace aproape zilnic. Nu sunt singur. Am alături de mine familia, prietenii, rudele de departe, cărțile, literatura, poezia. Dar singurătatea poate fi definită probabil în mai multe feluri.
Poți să fii singur chiar dacă ești liderul unei trupe care performează în fața a o sută de mii de oameni. Poți fi singur într-o lume care te adoră și care îți cumpără cărțile multiplicate în milioane de exemplare. Poți fi singur când ai o mulțime de prieteni. Poți fi singur când ai un job foarte bun, când câștigi foarte mulți bani și mergi la cele mai bune restaurante sau baruri din oraș. Poți fi singur când ai întâlniri zilnice pe Zoom și te adresezi unui public virtual numeros.
Poți, de asemenea, fi singur și când ești înconjurat de o bibliotecă în care se află cărțile pe care le iubești cel mai mult. Autorii lor nu mai au multe secrete față de tine și te înconjoară tot timpul cu bunătatea, căldura și felul lor uman de a te face să simți că sunt necondiționat alături de tine. În principiu, n-ar trebui să-ți dorești altceva. Ai libertate, poți scrie ce vrei și când vrei, ai o preocupare la care ai visat toată viața, ai liniște, ai tot ce-ți trebuie ca să nu te simți izolat de lume.
Și, cu toate astea, sunt zile când te simți atât de singur încât îți vine să lași garda jos și să pleci și să ignori orice măsură de precauție și să te plimbi pe unde vrei și să stai la o terasă ca să bei un ceai și să mergi prin anticariate și să te duci prin librării și eventual să te întâlnești cu alți oameni, să-i vezi față către față, să te bucuri de prezența lor fizică, fiindcă nu i-ai mai văzut de un an de zile, iar faptul că v-ați întâlnit pe rețelele de socializare sau ați comunicat pe messenger ori pe e-mail nu are cum să fie suficient.
Sunt zile când te copleșește singurătatea, când îți bagă gheara direct în piept și îți suprimă voința de a face orice ca să nu te simți singur. Nu există alte modalități de a învinge rutina decât cele pe care ți le oferă libertatea autentică, adică acel gen de libertate care te eliberează din cușca virtuală în care te afli prizonier de prea mult timp.
Spunea un amic undeva că ni s-a urât cu binele. O bună prietenă de-a mea din adolescență în spunea ceva de genul unde-i bine, nu-i de mine, unde-i rău, hop și eu! Ce e, de fapt, binele în lumea asta în care oriunde te-ai afla te simți după gratii? Ce e libertatea în condițiile în care știi, clipă de clipă, că nu ești de fapt liber, că beneficiezi de o libertate condiționată (practic nu există așa ceva), de o libertate parțială, de o libertate (auto)impusă, de o libertate cu reguli care îți limitează libertatea? Nu e nimic, de fapt. Libertatea e doar una singură și nu poate exista altfel decât în absolut, exceptând îngrădirile firești, date de legi și de bunul simț.
Nu mi-am văzut prietenul cel mai bun de un an, fiindcă e atât de grijuliu cu sănătatea mea încât mi-a spus că vrea, astfel, să mă protejeze. Nu mi-am văzut alți prieteni fiindcă, ipohondru cum sunt, m-am izolat pe termen nelimitat. Mi-am făcut alți prieteni, autori pe care îi citesc și cu care vorbesc zilnic. Dar ei sunt mereu aceiași. La orice pagină le-ai deschide cărțile, îți spun tot lucrurile pe care le-ai mai citit. Iar prietenii recenți, sub o formă sau alta, duc mai departe ideile lor.
Aș fi nedrept dacă aș spune că sunt singur. Aș fi ipocrit dacă aș spune că nu sunt liber. Dar de ce, cu toate cărțile minunate pe care le am mereu lângă mine, sunt zile când ceva se revoltă în mine și-mi spune că e de ajuns? Dacă trec pragul scării de la intrarea în bloc la 22.01 mă transform în infractor. E o realitate pe care spiritul meu liber nu poate să o priceapă, dincolo de aspectul ei tehnic, care mi se pare hilar. La 21.59 sunt ok, la 22.01 contaminez aerul. E ceva din absurdul lui Kafka și din sentimentul de revoltă al lui Camus. Un aliaj livresc care îmi arată adevăratul chip al umanității impuse prin lege.
Pe la ora 22.00 plecam, de regulă, împreună cu Valeriu Mircea Popa de la Tramvaiul 26, în fiecare seară de duminică în care avea loc Institutul Blecher. Mergeam împreună o bucată de drum pe Calea Moșilor și apoi câteva stații de troleibuz. Ne simțeam bine împreună, discutam despre tot felul de lucruri, eram liberi să ne plimbăm, să călcăm pe trotuarele luminate palid de luminile orașului. De un an pandemia ne-a plasat pe orbite diferite și nu ne-am mai văzut. Întrucât el nu mai putea să vorbească, mi-a fost greu să-l sun. Cred că am greșit. Sau poate că am crezut că vom fi din nou liberi și că ne vom revedea și că ne vom plimba din nou, seara târziu, după ora 22.00, pe Calea Moșilor. O altă lege, care nu ține de voința umană, a decis altfel. Iar singurătatea a căpătat o altă dimensiune. Au rămas cărțile lui, pe care le voi mai citi din când în când. Dar el, ca mulți dintre autorii din biblioteca mea, nu-mi va mai răspunde niciodată la o întrebare simplă: ce mai înseamnă libertatea când te simți atât de singur încât tu însuți îți suprimi, cu un gest aproape sinucigaș, dreptul la libertate?
