În timp ce citeam romanul de debut al Simonei Preda, „Cabinetul albastru” (Editura Litera, 2021, colecția Biblioteca de Proză Contemporană), m-am gândit inevitabil la serialul In Treatment (o nouă serie este difuzată în prezent pe HBO, cu premiata Emmy Uzo Aduba și cu – printre alții – Anthony Ramos, actorul care îl întruchipează excelent pe Eladio).
De ce spun inevitabil? Trecând peste varianta românească a celebrului serial (cu un Marcel Iureș emblematic, dar realizată cu o lentoare soporifică), varianta 2021, cu episoade tensionate, dialoguri foarte bune, cu drame concentrate inteligent într-un interval minuscul, de doar o jumătate de oră, cât durează un episod, precum și, nu în ultimul rând, trimiteri livrești deloc lipsite de adecvare (Anthony Ramos îi face un portret extraordinar, în doar câteva fraze, lui Roberto Bolaño), mi-a arătat imaginea ideală a unui roman conceput pe un astfel de model.
Sigur, e foarte mult ce pretind, fiindcă un scenariu e mult mai sprinten decât un roman, care presupune, firește, o desfășurare epică diferită. Dincolo de asta însă – și repet, mă refer la un model ideal – mi-aș fi dorit ca dialogurile să aibă un mai mare impact dramatic, să fie în opoziție acută (e vorba despre dialogul pacient-psiholog), să „iasă scântei” din replici, să mă facă să trăiesc pe viu, durerea, încrâncenarea, metodele abile de manipulare profesionistă ale medicului, reacțiile retractile, defensive, sau dimpotrivă, ofensive până la extrem, cu enervări subite și isterii necontrolate, ale pacientului.
Ceea ce n-am găsit în scenele parcă prea cuminți și așezate din cabinetul albastru – în care protagonista și-a atins climaxul de revoltă doar în solilocvii ironico-adversative, cu referire la culoarea cabinetului (albastrul fiind o metaforă, până la urmă, explicată astfel: „Este una dintre culorile primare și este cea mai adâncă, pentru că privirea pătrunde fără a întâlni vreun obstacol. Este și o culoare imaterială, pentru că natura nu înfățișează albastrul decât alcătuit din transparență, adică un fel de vid acumulat, vid al apei, al aerului, al cerului. Vidul este precis, pur și rece. Este cea mai rece dintre culori.”) – am găsit însă în alte zone ale romanului, îndeosebi în scena dezgropării copiilor peste care căzuse un mal de pământ, care are un dramatism brut, de o autenticitate stranie, fiindcă Simona chiar ne dă senzația că totul este văzut prin ochii inocenți ai unui copil care nu înțelege ce este moartea și care percepe viața ca pe un joc perpetuu, în care personajele, orice-ar păți (ca în desenele animate bunăoară), nu mor niciodată.
Moartea este însă prezentă pretutindeni în roman, fie că vorbim despre moartea laic-spirituală a primului iubit, urmată de o resurecție tot spirituală, dar de natură gnostică, fie că vorbim de cea fizică – și aici devoalez un al doilea episod de un dramatism similar primului, dispariția fizică a celui de-al doilea iubit, cu scena aceea teribilă în care eroina noastră alunecă parcă pe deasupra podelelor spitalului județean, cu sufletul îngreunat de durere, însă cu corpul volatilizat, suspendat de imponderabilitatea morții. La fel de teribil este dialogul cu asistenta care îi spune – cu un pragmatism deprins în numeroasele episoade de acest fel pe care le-a trăit, inevitabil, de-a lungul vieții profesionale – că „trebuie făcute forme” și că trebuie anunțați aparținătorii. Am regăsit aici două ipostaze camusiene, absurdul și revolta, prinse cu acul de siguranță pe reverul realităților românești pe care e inutil să le mai descriu aici, fiindcă le vedem zilnic sub o formă sau alta.
În vidul albastru al cabinetului, devenit un fel de ax al romanului, în jurul căruia se învârtesc, impecabil fragmentate, cioburi multicolore de memorie (inclusiv cu nuanțe sepia), se consumă sau se autoconsumă o confesiune care nu pare a avea valențe terapeutice (de aici și imprecizia țeapănă, ultraprofesionalizată, a personajului „doamna G.”), dar care ne permite nouă, cei aflați de partea cealaltă a geamului gros de sticlă (veți vedea în carte despre ce este vorba), să pătrundem în intimitatea plăcut sonoră a solilocviilor pictoriței incapabile, cel puțin de la un moment dat, să picteze ochii sfinților. E un blocaj psihic care te „agață” din prima, te face curios și, chiar dacă răspunsul (a se citi o presupusă din start vindecare) nu este unul mulțumitor pentru cei care preferă desfășurări epice cu reguli clare de genul început-cuprins-sfârșit, ne dă șansa, nouă, celorlalți, care preferăm complicațiile, să asistăm la o poveste răsucită, cu rememorări, înaintări anevoioase, reveniri, nostalgii, banalități poate, puneri în oglindă, referințe livrești (apropos de ce am spus la început cu Anthony Ramos și al lui preferat Bolaño) și aventuri într-un imprevizibil continuum spațiu-timp (dacă e posibil așa ceva, dar într-un roman non SF ce nu e posibil?) frisonant și empatic.
E o călătorie, în fond, iar ca în orice călătorie prin lume, admitem și una practic imaginară, într-un Paris mult dorit și inaccesibil, devenit un fel de simbol al neîmplinirii împlinite (iarăși, dacă e posibil așa ceva, fiindcă paradoxurile de genul ăsta sunt problematice și abuzează de o filosofie cam simplistă), fiindcă vorbim de un excurs parizian pe care-l credem real, așa cum real ni se pare dialogul cu cei patru fantastici căluți însoțitori. Astfel, cecitatea sfinților se transformă ori în viziune, ori în vis. Ambele forme de transgresare a realității mi se par acceptabile, iar Simona reușește, ca un veritabil psiholog (sau psihiatru, n-am știut niciodată care e diferența) să „manipuleze” mintea cititorului și să-l facă să creadă. Eu, cel puțin, am crezut tot ce mi-a spus (mai puțin apoftegmele bățoase ale doamnei G., pe care le-am luat ca pe o modalitate a autoarei de a plăti polițe defensiv-ironice unui personaj defazat și neadecvat).
Mi s-a părut foarte ingenioasă deplasarea prin planurile temporale, mai ales că admit, încă o dată, că Simona Preda are abilitatea de a-ți anestezia atenția distributivă și de a te conduce, ca sub hipnoză, prin pliurile poveștii, pentru ca apoi să te readucă brusc în cabinetul albastru, de unde aparent n-ai plecat nicio clipă. Aici e locul de unde pornește, unde revine și unde sfârșește dansul imaginilor, ca și cum te-ai afla în permanentă și absurdă mișcare pe scara Penrose crezând că urci mereu, deși sunt multe momente când urcușul înseamnă o coborâre în abis sau invers. Este un proces de regăsire de sine care se desfășoară pe terenul instabil al amintirilor și care are ca suport fondul și mai instabil al neîncrederii, al imposibilității de a „vedea” realitatea cu ochii inexistenți (încă) și de a percepe lucrurile așa cum sunt, nu așa cum ne închipuim că ar putea fi.
Am trecut cu ușurință peste superficialul, arogantul și posesivul personaj Filip sau peste prietena de conjunctură, romanciera Sonia. Mărturisesc că a fost un act deliberat, întrucât cel mai bine conturat și mai autentic personaj al romanului mi s-a părut totuși a fi Maria, „fata în furou” sau „fata libelulă” din imobilul mansardat de pe Moșilor Vechi, îndrăgostita de pisici, tipa bizară care e în stare să te deranjeze cu noaptea-n cap ca să o însoțești undeva pe Lipscani, la atelierul profesorului de pictură, pentru a recupera o pensulă anume. Deși episodic, personajul Maria are ceva din autenticitatea unui Gavroche feminin trecut totuși de vârsta adolescenței, un pic țicnit, deraiat de la realitate, însă care are puterea de a adânci vidul albastrului preponderent și de a colora în nuanțe indescriptibile câteva pagini memorabile din roman. Așa cum la fel de memorabile sunt și scenele în care ni se arată Nicușor, băiețelul care „zâmbește cu ochii” și a cărui figură îi provoacă protagonistei noastre bântuite de problematica aparent insolubilă a cecității sfinților „o fericire stranie”.
În „Cabinetul albastru” Simona Preda reușește cu naturalețe și eleganță să se elibereze de haina criticului și să se arunce fără plasă în vidul deloc monocromatic „al apei, al aerului, al cerului” al acestui roman pe care îl consider un foarte bun început pentru ceea ce va urma. Simona a îmbrăcat, sper că nu doar temporar, ținuta ceva mai casual a romancierului și a reușit să o poate cu acea delicatețe caracteristică din care de altfel și-a și extras energia necesară pentru a putea înălța, cu forță, talent și sensibilitate, un construct narativ convingător și, sper eu, durabil.
Simona Preda (n. 4 decembrie 1978), cu un doctorat în istorie și o prodigioasă activitate științifică, este totodată autoarea mai multor monografii și studii. Dintre cărțile sale, amintim Patrie română, țară de eroi! (2014) și Regina-mamă Elena, mariajul și despărțirea de Carol al II-lea (2018). Este cunoscută și ca publicistă, prin articolele din „România literară”, „Orizont”, „Ramuri” ș.a.
Foto credit Simona Preda: Paul Buciuta, de aici: https://www.facebook.com/photo?fbid=616386711874283&set=pob.100005088786757
