Diana Bădica (n. 1985, Slatina) a avut un debut editorial foarte apreciat cu romanul „Părinți” (Editura Polirom, 2019), carte distinsă cu Premiul Festivalului Primului Roman de la Chambéry, ediția 2020, precum și cu Premiul Tânărul Prozator al anului 2019 și Premiul „Sofia Nădejde” pentru Literatură Scrisă de Femei, 2019, la secțiunea Proză. Au fost argumente foarte convingătoare ca să tratez această carte cu deferența cuvenită, cu rezerva însă că mă voi strădui să nu mă las influențat de opiniile publice favorabile și că voi privi romanul cât voi putea de neutru, în propria cheie interpretativă.

Acesta a și fost motivul pentru care am evitat recenziile favorabile din presa de specialitate. Am citit totuși cele peste 300 de pagini ale romanului sub domoala presiune a premiilor amintite mai sus, gândindu-mă că, pe măsură ce mi se acumulau în cap tot felul de judecăți critice, nu voi putea totuși să „rad” această carte din simplul motiv că, atunci când toată lumea spune, cu argumente solide, că romanul este unul foarte bun, nu poți să vii tu acum și să demontezi toate aceste pozitive piruete hermeneutice.

Și totuși, sine ira et studio, trebuie s-o fac măcar în numele convingerilor proprii, nu neapărat din cauza nevoii de a mă situa contra curentului. Diana Bădica este, sunt convins, suficient de matură din punct de vedere literar ca să observe că, în cele din urmă, demersul meu se vrea unul constructiv, și nu distructiv. De aceea, ca să nu încep cu o tușă critică îngroșată intenționat, aș porni de la ideea că „Părinți” este un roman pasabil, care ar fi putut fi unul foarte bun dacă i s-ar fi dat șansa să facă trecerea de la relatarea brută, de tip jurnalistic, la specia ceva mai rafinată a reportajului social.

Personajul principal, care este și prima voce a romanului, Ioana Negrilă, este fata unui cuplu absolut obișnuit care trăiește într-un cartier de blocuri socialiste din Slatina. Mediul e unul pestriț, lumpen până în măduva spinării, nu foarte diferit față de cartierele muncitorești din toate orașele țării de la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90. E o lume într-o profundă disoluție morală și materială, despre care s-a scris până la saturație și care și-a epuizat practic resursele livrești. E încă o poveste despre mizeria socială, despre familii destrămate, despre drame, despre deznădejde și, last but not least, despre speranță.

Romanul, în totalitate autobiografic, din câte ni se sugerează, nu depășește cadrul scenariului unui film românesc cu buget mic. Pare scris în ideea că, în toată realitatea lipsită de culoare evocată, există un filon de aur care merită exploatat. Vestea proastă este că, după o minuțioasă căutare, nu am găsit filonul promis. Materia brută a „acțiunii” n-a fost convertită în valută forte, tema nu a adus revelația promisă, talantul a fost irosit și monedele bătute după extragerea minereului livresc au rămas, din păcate, calpe.

Practic avem de-a face cu un bildungroman burdușit cu clișeele unui film documentar despre ultimii ani de comunism și primii ani ai tranziției. Totul e încadrat în rama țeapănă a unei relatări de tip diaristic, cu tot alaiul de evenimente melodramatice, pe fondul cenușiu al unei societăți paupere, dezorientate, marcate de un perpetuu primitivism civic, aflată, așa cum spuneam, într-o lentă și continuă disoluție materială și morală. Doar drama micuțului Florinel, suferind din naștere de o boală îngrozitoare și letală, hidrocefalie, mai desțelenește cumva solul pe care este construit romanul. Adevărata dramă a familiei Negrilă este pierderea tragică a acestui copil nevinovat, nu neînțelegerile de tot soiul, stupidele încercări de suicid ale mamei sau abulia tatălui.

Din nefericire, Diana Bădica a încercat ceea ce se numește epuizarea subiectului. Și-a dorit o relatare exhaustivă, în care să încapă nu doar prea multele amănunte din propria familie, ci și din alte și alte întâmplări cu efect melodramatic, de la neamuri apropiate până la vecini de bloc, prieteni de familie, veri, frați, surori și așa mai departe. A ieșit o pastă diegetică foarte pestriță, cu linii narative începute și abandonate, cu întrepătrunderi de întâmplări banale, ca în sitcomurile românești de profil, cu istorisiri duse până-n pânzele albe, parcă pentru a da senzația că absolut totul trebuie spus și că, în caz contrar, romanul ar pierde elemente de culoare esențiale.

Din nefericire, s-a obținut efectul contrar. Aluviunile acumulate de-a lungul celor peste 300 de pagini au îngreunat cartea, i-au adăugat țesuturi adipoase care au deformat-o și au transformat-o într-o saga interminabilă și plictisitoare. Toate acele amănunte, inspirate parcă din serialul „La bloc”, au dat cărții o greutate artificială și dispensabilă. Pentru că am tot făcut referire la film, trebuie să adaug că, atunci când merge la cinematograf, omului nu trebuie să i se dea ceea ce vede pe gratis dacă se uită pe geamul de la bucătărie, fiindcă pleacă din sală. Este nevoie, așa cum se întâmplă și în roman sau poezie, de un alt fel de emoție, care nu poate fi obținută decât prin intermediul artei de a transforma realitatea, cu ajutorul imaginației, în ceea ce spectatorul sau cititorul așteaptă de la ea.

Or, în „Părinți”, tocmai această artă lipsește. Camera de filmat ne livrează nu un film de artă, ci un perpetuu clișeu. Toți cunoaștem realitatea aia, fie că am trăit-o, fie că nu. Suntem sastisiți de ea și, dacă există cineva care totuși se încăpățânează să o povestească din nou, trebuie să o facă diferit față de cei de dinainte. Sau cel puțin să arate că s-a străduit să nu reia aceleași teme, cu aceleași mijloace, la infinit. Dacă arta e convenție, atunci poate că ne-am dori, în numele ei, să fim și un pic mințiți. Nu vrem să ni se spună adevărul și numai adevărul, ca într-un articol stupid de ziar pe care oricine îl uită a doua zi.

Adevărul brut (și brutal), rostit la nesfârșit, sfârșește prin a reda o realitate mincinoasă. În schimb, o minciună nevinovată, spusă cu talent, poate să producă mai multă emoție decât o dramă desfășurată pe sute de pagini. Tocmai asta cred că îi lipsește acestui roman: arta de a minți frumos, de a spune seducătoare minciuni nevinovate, nu cu scopul de a îndulci realitatea, ci cu acela de a induce cititorului mulțumirea intimă de a fi fost mințit convingător, mai precis cu mijloacele artistice care în „Părinți” par a lipsi cu desăvârșire. Și, ca să nu fiu înțeles greșit, nu mă refer la arta de a scrie, ci la arta de a reda realitatea în acel fel special care emoționează. În lipsa ei, totul devine tern.

Îmi amintesc că, pe vremuri, exista un fel de plexiglas fixat pe un cadru pe care, dacă-l puneai în fața televizorului alb-negru, îți crea iluzia că vezi în culori. Dacă ar exista un astfel de plexiglas între cititor și romanul Dianei Bădica e cel mai probabil că nu am mai avea senzația că ne uităm la un film documentar de pe vremuri, ci la un film cu adevărat artistic. Acesta însă nu există, din păcate. Și atunci trebuie să ne mulțumim cu tot felul de întâmplări, banale în fond: cum a fost la școală, cine ce a mai făcut, de ce s-au certat ai mei, ce mai fac bunicii, mă duc sau nu mă duc la întâlnire, ce mai fac vecinii în fața blocului și așa mai departe.

E o lume, așa cum spuneam, pestriță și zurlie, a cărei alunecare în derizoriu nu poate fi împiedicată și a cărei existență sfârșește într-o și mai mare sărăcie, deznădejde și moarte. O lume în care pare valabilă doar o regulă: adaptează-te sau mori. Mulți, din păcate, nu au putut să o facă și au plătit prețul. Unii n-au murit fizic, dar ceva a murit în ființa lor, mai ales după 1989: speranța că lumea nouă le va aduce o viață mai bună.

Pentru majoritatea dintre ei a rămas doar o himeră. Drame de acest gen sunt pe tot mapamondul. Le poți auzi de oriunde, fie că vorbești cu un vecin, fie că faci o sinucigașă excursie în Siria. Artistul ia povestea, o trece prin filtrul propriului „plexiglas” și o înfățișează lumii adăugându-i un pic de poezie și, poate încă un pic de tragism. Vă amintiți că la finalul unor filme inspirate din întâmplări reale se precizează că unele evenimente sau personaje au fost modificate pentru a spori efectul dramatic? Ei bine, în „Părinți” nu avem parte de așa ceva.

Cu excepția figurii cu adevărat tragice a lui Florinel, aveam de-a face în rest cu o dramoletă. O istorisire a unei scriitoare care a avut nevoie de un debușeu pentru a-și înfățișa lumii povestea de viață. Pare un exercițiu de defulare a unor frustrări vechi, care au lăsat răni nevindecate sau nevindecabile. Expus astfel, filmul întâmplărilor nu depășește performanțele unui roman, cum spuneam la început, pasabil.

Poate că, într-un fel, aici este de găsit și elementul de seducție pe care Diana Bădica a mizat atunci când și-a scris povestea: o frapantă autenticitate. Lipsește, din păcate, poezia, adică exact ingredientul care ar fi dat romanului nu numai forță, ci și culoare. Nu-mi fac griji, însă. Diana Bădica are suficient talent încât să ne dea, peste câțiva ani, o carte valoroasă. O aștept cu nerăbdare și interes.

Foto credit Diana Bădica, de aici: https://bit.ly/3gvLQC6

„Susține porția zilnică de literatură care-ți face viața altfel. Un proiect «O Mie de Semne». Intră și tu pe https://www.patreon.com/omiedesemne și donează lunar pentru promovarea literaturii de calitate.”
Poți dona și direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON)

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.