Ce faci când te trezești în plin coșmar? Te adaptezi, deschizi ochii larg ca să observi ce se întâmplă în jurul tău, îți potrivești pașii ca să eviți ieșirea din rând, îți reglezi nevoile primare în funcție de ceea ce găsești și de ceea ce ți se oferă, îți ajustezi dorințele, nu-ți faci speranțe prea mari, ca să nu ai dezamăgiri și mai mari, te înarmezi cu răbdare, îți extragi energiile pozitive din „mucegaiuri și noroi” și, nu în ultimul rând, ai grijă la tot pasul să nu-ți pierzi inocența. E cea din urmă șansă ca să mai poți descoperi, într-o lume turbulentă și ostilă, un dram de frumusețe.
Comuniștii au vrut să creeze, cu orice mijloace, omul nou. Nu au fost primii, au mai încercat și alții înaintea lor, însă au fost cei mai consecvenți în brutalitatea lor. Omul nou în comunism însemna în primul rând depersonalizare. Nu puteai face nimic decât în colectiv. Nu puteai avea opinii proprii, ci erai prizonierul opiniei generale, care era musai să fie conformă cu linia oficială, trasată de partid. Altminteri, riscai marginalizarea, disprețul comunității, aruncarea în derizoriu, votul de blam. Acestea erau, în mare, condițiile în care era nevoit să trăiască omul nou.
Pe acest fond sumbru, copiii veniți pe lume nimereau direct în capcană. Deschideau ochii într-o lume strâmbă, dar considerată perenă. Totul era pentru totdeauna și nu exista niciun indiciu că ar fi fost posibilă vreo schimbare în bine. În rău da, dar în bine aproape niciodată. Asta fiindcă Răul era pretutindeni. Trebuia să te obișnuiești cu el, să-i suporți capriciile, să-i tolerezi excesele și, cel mai important, să nu te plângi. Un adevărat comunist este dârz, neînfricat, hotărât, indestructibil. Credința într-un viitor luminos, chiar dacă prezentul era cenușiu, trebuia să fie fermă.
Aceasta era calea de urmat, iar suferința nu însemna nimic în comparație cu lumea care urma să vină. Tot ceea ce ținea de fericire, de bunăstare, de frumusețe, de bunătate, de progres, se petrecea întotdeauna într-un viitor incert și din ce în ce mai îndepărtat. Luminița de la capătul tunelului pâlpâia, aproape obnubilată de prezentul întunecat, undeva într-o zonă despre care ți se spunea mereu că există, deși nimeni nu o văzuse vreodată. Până când ajungeai acolo erai nevoit să te adaptezi continuu, să nu abandonezi lupta pentru supraviețuire și să te strecori, de preferință nevăzut, așteptând zadarnic schimbarea.
Cred că nu i-a fost tocmai ușor Ioanei Nicolaie să-i răspundă băiatului ei la întrebarea „Cum a fost comunismul?”. E o întrebare aparent simplă, la care nu se poate răspunde însă la fel de simplu. Răspunsul este dificil de dat atunci când vine vorba să explici, cu detaliile aferente, cum a fost în comunism. Asta arată în fond în ce lume întoarsă pe dos am trăit noi, cei care am prins perioada aceea. O astfel de experiență, cu toate urmările ei, nu poate fi explicată doar în context istoric. Nu cred că există „om nou”, crescut în comunism, care să nu fi simțit pe pielea lui „binefacerile” celei mai juste și mai prospere orânduiri din istoria umanității, așa cum credeau, firește, cei care ne băgau în cap cu forța ideea că nu putem fi fericiți decât într-o Românie în care flutură drapelul roșu cu secera și ciocanul, simbolul înfrățirii dintre clasele dominante: muncitorii și țăranii.
Adevărul este că o astfel de experiență, cum a fost comunismul, nu poate fi înțeleasă cu adevărat decât dacă ai trăit-o pe viu. Eu însumi am avut și am încă dificultăți să le spun copiilor mei cum a fost. Ei nu pot asimila cu ușurință ideea că magazinele erau goale, că oamenii se călcau în picioare la propriu pentru două pâini sau pentru 200 de grame de parizer. Că a existat o luptă foarte urâtă pentru supraviețuire, din care ieșeai temporar învingător dacă reușeai să pleci de la alimentara cu un baton de salam și cu o bucată de brânză. Mai mult decât atât, copiii mei nu-și pot reprezenta o realitate socială din care dispar concepte precum libertatea de mișcare sau libertatea de exprimare. Cum, nu puteai pleca la Paris? La Florența? La Roma? Nici măcar până la Praga? Da, e adevărat. Până și la Praga era greu de ajuns.
Pe de altă parte, greutățile materiale din comunism sunt la fel de neînțeles pentru generațiile postdecembriste care sunt obișnuite, totuși, cu un anume confort. Sigur că multora le este greu și în ziua de azi, sigur că există probleme aproape insolubile, ca în orice societate de pe planeta asta, unde lucrurile nu sunt așa roz cum ne sunt prezentate adesea. Totuși, în comunism era valabilă vorba lui Moromete: „De unde să vă dau, bă, dacă atâta e?” Iar aici trebuie făcută o observație camilpetresciană: exista, cu adevărat, o proastă distribuție. „Marfa” de calitate ajungea mereu la export, iar resturile, ciurucurile, la populația care nu avea alternativă, fiindcă locuia „liber” într-un lagăr cât o țară. Nu aveai cum să-ți iei lumea-n cap și să pleci la cules de căpșuni în Spania, fiindcă riscai să fii împușcat de grăniceri.
Ceea ce mi se pare impresionant la romanul Ioanei Nicolaie este modul în care această lume deraiată de la normal și lipsită de umanitate ne este înfățișată prin ochii unei fetițe care, ca mulți alți copii, s-a trezit în plin coșmar. Aceea era lumea, alta nu exista. I s-a dat viață și trebuia să trăiască, fiindcă nu avea încotro. Asta fiindcă toți cei care ne-am născut atunci, precum Arsenia, am fost îndoctrinați cu ideea că trăim în cea mai bună lume dintre lumile posibile. Credeam că asta e lumea și că așa va fi mereu. Nimeni, cât a fost copil, nu s-a gândit nici măcar o clipă că viața ar putea fi și altfel. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, ne gândeam doar că ar putea fi mai rău, așa că încercam să ne bucurăm de așa-zisul „bine” existent.
„Tot înainte” (Editura Humanitas, 2021) este un roman care stă sub semnul unei inocențe tragice, chiar dacă Arsenia, copilul prin ai cărui ochi vedem filmul ultimului deceniu de comunism românesc, privește lumea, cel puțin până la un moment dat, cu o detașată ingenuitate. Arsenia crede că totul e un dat și e fericită, ca orice copil, în orice împrejurare care îi poate aduce un dram de bucurie. Cum ar fi, de pildă, aceea în care primește o felie de portocală din mâinile unei muribunde.
Am semnalat această scenă de-a dreptul frisonantă deoarece mai există în roman episoade asemănătoare, cu apăsate tonuri autoreferențiale (nu poți povesti comunismul dacă nu l-ai trăit cu adevărat). Arsenia e un copil care-și dorește „mai binele” într-o lume în care „binele” înseamnă, de pildă, că un copil era fericit să poată munci în vacanță, la cules de mere, pentru a face rost de bani ca să-și cumpere lucruri, în fond, banale: „Aveam bani de pantofi și de-o cămașă mai bună de uniformă. Fusese o vacanță grozavă”, ne spune Arsenia după această experiență.
De asemenea, Arsenia observă așa-zisele diferențe de clasă și jinduiește după „viața la bloc”, pentru a scăpa de „viața la țară” cu toate neajunsurile ei, cu munca istovitoare, cu grija pentru animale, cu foamea care dă mereu târcoale, cu mizeria, cu lipsa unei copilării normale. „Cât de mult aș vrea să fiu copil de la bloc. M-aș juca, aș citi, n-aș avea palme atât de aspre, niciodată nu mi-ar fi hainele murdare.” Ce ciudat, mi-am zis citind acest pasaj! Cum, la țară nu era paradisul, locul vacanței perpetue? Noi, copiii de la bloc, eram privilegiați?
Da, într-un fel, eram, deoarece noi ne petreceam la țară doar o parte din vacanțe, care însemna joacă, nepăsare, odihnă, iar mersul cu animalele la pădure sau la pășune era o aventură, nicidecum o obligație. Spre deosebire de noi, însă, pentru copiii de la țară asta era viața. Ei erau obligați să muncească, aveau grijă de animale, de gospodărie, iar orele petrecute la școală însemnau de fapt o evadare din „paradisul bucolic”. Copiii de la țară erau niște micuți „sclavi ai gliei”, personaje triste și inocente din romanele lui Dickens sau Thomas Hardy. Și, probabil, continuă să fie, fiindcă în România bucolică și patriarhală obiceiurile se schimbă foarte greu.
Mi-am spus întotdeauna că o carte este cu adevărat bună dacă te provoacă, dacă-ți desfundă căile obturate ale gândirii, dacă îți oferă unele răspunsuri la întrebări pe care ți le pui și dacă îți arată lumea – când e cazul – așa cum e. O carte este bună atunci când nu-ți amorțește instinctul civic îndulcind o realitate care nu poate fi îndulcită și efasând fapte indelebile. Comunismul, cu toate crimele, minciunile, nedreptățile și traumele pe care le-a provocat, a existat cu adevărat în România. Cei care încearcă pe diferite căi să inducă ideea că „n-a fost chiar așa” ori nu știu despre ce vorbesc, ori au fost privilegiați care au pentru ce să regrete acele vremuri.
Cei care însă au cunoscut cu adevărat sărăcia sunt croiți pentru a spune adevărul. Ioana Nicolaie chiar face asta în „Tot înainte” și o face cu același talent ca în precedentele episoade ale acestei „saga de familie” (așa cum este numită pe coperta a IV-a), „Pelinul negru” și „Cartea Reghinei”. Personajele se intersectează, au destine comune și trăiesc, în fond, aceleași drame. Totuși, de la un anumit moment, aceste destine devin unele individuale, păcat de neiertat într-un regim autoritar. De aici până la traumă și la blamul colectiv nu e decât un pas. Care este destinul individual al Arseniei veți afla din această extraordinară carte a inocenței, a visurilor frânte și a speranțelor neîmplinite.
Foto credits Ioana Nicolaie: Mircea Cărtărescu, de aici: https://www.facebook.com/photo?fbid=4170353569653508&set=pob.100008452903087
