Ana-Maria Negrilă, autoarea romanului Cele patru oglinzi ale adevărului, care va apărea în curând la Editura Hyperliteratura, a avut amabilitatea de a ne acorda un interviu în care ne dezvăluie câteva elemente din „bucătăria” intimă a conceperii acestei cărți care se anunță una dintre cele mai interesante apariții editoriale ale toamnei.

Ana-Maria Negrilă

Vă reamintim că Editura Hyperliteratura și Cărturești au lansat, începând din 6 septembrie, o campanie de precomenzi pentru romanul istoric Cele patru oglinzi ale adevărului, cea mai recentă carte semnată de scriitoarea Ana-Maria Negrilă. Este un bildungsroman care urmărește traseul vieții lui Stefano Moro, de la copilul salvat din codrii sălbatici ai Moldovei, până la medicul și filosoful stabilit la Florența.

Precomandă acum Cele patru oglinzi ale adevărului” și vei primi cartea cu autograf, cum iese din tipar!

Cum ați ajuns să publicați la Hyperliteratura și ce v-a convins să semnați contractul? Luați în considerare un angajament pe termen lung cu această editură și dacă da, de ce?

Cred că marile decizii au în spate gesturi mici. Acum vreo trei-patru ani, am văzut întâmplător că unul dintre autorii mei preferați urma să publice la o editură nouă, iar pentru asta se organizase o campanie de crowdfunding. Nu mai auzisem termenul, dar suna bine, așa că am reținut și numele editurii. Acum doi ani, romanul unui prieten a apărut la Hyperliteratura și de aici se poate deduce cum am ajuns să iau legătura cu Andrei Ruse ca să-i prezint proiectul meu, la vremea aceea într-un stadiu destul de incipient. Am avut mai multe discuții pe marginea romanului și promovării lui, iar unele dintre ideile lui Andrei mi-au plăcut atât de mult, încât am vrut să le și văd în practică, de aici și semnarea contractului. Sigur că aș dori ca această primă carte să fie doar începutul unei colaborări de durată, mai ales că am în plan mai multe romane istorice.

În prezentarea romanului „Cele patru oglinzi ale adevărului”, care stă să apară la Editura Hyperliteratura, se spune că este „o aventură care te ține cu sufletul la gură”. A fost și pentru dvs. o aventură, ținând cont de faptul că este primul roman istoric pe care-l scrieți?

Aventura Celor patru oglinzi ale adevărului a fost una dificilă, însă frumoasă, pentru că perioada medievală m-a fascinat întotdeauna. Totuși, când abordezi un anumit tip de literatură, te obișnuiești atât de mult cu manierismele lui, încât nu îți mai pune mari probleme, dar, în momentul în care te hotărăști să încerci ceva nou, ești obligat să o iei aproape de la capăt. Chiar dacă este în primul rând ficțiune, un roman istoric trebuie bine documentat, ceea ce înseamnă mult mai mult decât ar părea la prima vedere. A trebuit, deci, să dozez foarte bine materialul documentar și să îl țes într-o lume la care nu aveam acces și pe care o cunoaștem doar din poveștile altora, ținând pe un talger al balanței imaginația, iar pe celălalt adevărul istoric.

Cât timp v-a luat documentarea pentru „Cele patru oglinzi ale adevărului” și care sunt sursele principale?

Am lucrat la roman mai mult de doi ani, iar sursele au fost bibliotecile din țară și din străinătate. Dacă a existat vreun lucru pozitiv în ultimul an și jumătate, a fost că multe biblioteci au digitizat conținutul de manuscrise, deschizând accesul la ele. Am descoperit astfel câteva manuscrise mai rare, care mi-au fost de mare folos, printre care și texte gnostice de sec. al XVIII-lea, traduceri ale unor lucrări mult mai vechi. Dintre ele aș menționa, The Divine Pymander of Hermes Mercurius Trismegistus an Egyptian Philosophe, care m-a ajutat foarte mult când am introdus în roman și elemente legate de gnostici. Am făcut și vizite prin anticariate, apoi la Biblioteca Națională în căutarea cărților lui Ioan Emil Emandi și ale Marianei Șlapac, care au efectuat săpături la Cetatea Albă și Suceava, iar întreaga documentare s-a întins ușor-ușor, de la un amănunt ce trebuia deslușit la altul, pe mai mult de o sută de volume de diferite genuri, de la documentele de cancelarie, mărturiile călătorilor în Țările Române, la textele gnostice, cele ale Părinților Bisericii, hagiografii, tratate de medicină, jurnalele de călătorie ale pelerinilor și negustorilor și cărțile scrise de arheologii și istoricii moderni. O parte din bibliografie fusese deja citită cu ani în urmă, însă a trebuit să reiau anumite lucrări.

Pe lângă incursiunea temporală, avem de-a face și cu un excurs geografic impresionant. Pe vremuri, o călătorie de la Cetatea Albă la Constantinopol era nu doar o aventură, ci și un exercițiu de supraviețuire. Cum ați reușit să refaceți în cartea dvs. toată acea lume?

Documentarea a fost cheia, în rest, a trebuit să fac această călătorie alături de personajele mele. Orice roman istoric înseamnă de la un punct încolo și o activitate de recreere folosind imaginația autorului. Cât despre călătoria de la Cetatea Albă la Constantinopol sau de la Cairo la Veneția sau de la Veneția în Anglia, deși nu lipsită de unele greutăți și pericole, nu era deloc ceva rar întâlnit. Venețienii aveau deja în sec. al XV-lea, niște curse regulate, numite mude, atât de galere, cât și de corăbii, care făceau legătura între aceste orașe, asigurând traficul de mărfuri și persoane. Oamenilor din sec. al XV-lea li se părea normal să se deplaseze astfel, așa cum nouă ni se pare normal să călătorim cu avionul.

Cum arată, în imaginația dvs. Constantinopolul Evului Mediu? Dar, prin comparație, Cetatea Sucevei sau (înstrăinata, în prezent) Cetatea Albă?

Constantinopolul este un El Dorado, un ideal, pentru tânărul din Moldova, iar călătoria lui Ștefan spre acest oraș echivalează cu o trecere prin mai multe oglinzi, care îi vor revela câte un adevăr legat de el și de ceilalți. De aceea, nu voi dezvălui prea multe despre acest oraș.

Cetatea Sucevei este, în schimb, mult mai accesibilă, mai pământească, așa cum apare cocoțată sus, pe un deal înalt, având la poale un târg, de fapt, o aglomerare pestriță de case de lemn, cu pivnițe încăpătoare, ce aparțin meșteșugarilor și negustorilor de toate felurile. Este o zonă frumoasă și împădurită, cu climă plăcută și cu ape limpezi. Târgul este condus de un șoltuz sau voit, ajutat de niște pârgari aleși din rândurile orășenilor români și armeni ce formează populația locală. Spre deosebire de zona întărită a cetății, orașul este atât de puțin apărat în fața năvălitorilor, încât va fi pârjolit de mai multe ori. Totuși, nimănui nu pare să-i pese de acest lucru, iar viața se scurge printre ateliere de tot felul și strigăte de negustori. Este un loc plin de viață, de meșteșugari și calfe, de veselie, de glume aruncate din pragul prăvăliilor și atelierelor, dar și de pehlivani, care sunt atrași de astfel de aglomerații de norod ca musca de miere. Foarte des, cei din cetate mai stăpânesc câte o casă și în târg, așa că între cele două așezări se circulă, deși sunt distincte administrativ. Ștefan, personajul meu, se ocupă de târguielile micii gospodării încropite de zugravul Bogdan, maestrul lui, și ajunge să bată piețele, iar locul unde pierde cel mai mult timp era Piața cea Mare sau Târgul de Gios.

Cât despre Cetatea Albă – un popas în drumul personajului –, aceasta este foarte diferită de ce am vedea astăzi dacă am vizita-o: doar un fort cu patru turnuri de forme și dimensiuni foarte diferite pe un promontoriu udat de apele Nistrului. În două dintre turnuri, se intră prin niște ganguri înguste ce dau într-o curte strâmtă. Lipită de zidul de est, se găsește clădirea arsenalului, iar în partea de nord, trei încăperi au fost ridicate peste un depozit cu arce solide, folosit de garnizoană. Zidurile, ce par compacte la exterior, se deschid la interior printr-o serie de ferestre ce dau suprafeței impresia de fagure, ascunzând încăperi, scări și coridoare. Curtea este destul de liniștită, dar dincolo de o intrare boltită, se aud tropăituri mărunte de cai, iar un foc arde într-o vatră pe care se frig pești. În mijlocul curții strâmte se găsește o fântână cu ghizduri circulare, de piatră. Deci, o întreagă lume care se întoarce la viață ajutată de puterea imaginației!

Care sunt ingredientele care v-au ajutat să ajungeți la performanța de a face această lume, în romanul dvs., credibilă, vie, nemuritoare poate? Vă bazați pe inspirație, sau pe o foarte bună cunoaștere a subiectului abordat?

Documentarea riguroasă și imaginația debordantă. Acestea sunt ingredientele secrete. Cum era, de exemplu, viața la bordul corăbiilor ce făceau legătura între Cetatea Albă și Constantinopol? Inițial intră în joc documentarea, dar pornind de la ea, imaginația „vede”  un întreg norod călător care dormea întins pe saci pe punțile aglomerate și își gătea mesele sporovăind cu negustori de aceeași nație sau uitându-se chiorâș la competiția compusă din genovezi, sau venețieni, sau greci, sau albanezi, depinde de naționalitatea patronilor corabiei. Acești oameni primeau și ceva de mâncare în prețul călătoriei, iar pentru onoarea de a sta la masa căpitanului, în cazul meu, un venețian, ser Gallezo, plăteau ceva mai mult. Noaptea se auzeau tropăiturile cailor aduși la bord, fluierul de argint folosit de comite ca să dea ordine, fluierăturile de răspuns ale membrilor echipajului, cântecul cârmaciului, care încerca să nu adoarmă în timpul orelor monotone de întuneric, sforăiturile ce veneau din cabinele alăturate. Orice lume este compusă din amănunte, la fel și cea medievală, desigur, doar că o parte dintre aceste amănunte s-au pierdut și trebuie cumva recuperate.

Lumea esoterică a alchimiștilor a fascinat dintotdeauna amatorii de literatură și nu numai. Se pot aștepta cititorii la dezvăluiri inedite din interiorul acestei lumi în care fantasticul, misterul și știința nu se amestecă mereu în proporții egale?

În timpul documentării la Cele patru oglinzi ale adevărului am ajuns inevitabil la alchimiști și la rețetele acestora. Că nu au produs aur, asta este clar, dar o parte dintre încercările lor le-au adus, pe bună dreptate, titlul de precursori ai chimiei moderne. Nu este de mirare că unele dintre experimente se pot face acum în școală, totuși este cu atât mai meritoriu faptul că alchimiștii au reușit să ajungă la unele rezultate folosind metode atât de primitive.

Unul dintre experimentele la care m-am oprit, și care este descris și în roman, este cel care folosește o soluție de sulfat de cupru, sau piatra vânătă, numit în epocă vitriol albastru, și un obiect de fier. Când acesta este cufundat în soluția de culoare turcoaz, pe suprafața lui apare la început un strat fin de cupru, care, după un timp, crește, pe măsură ce cupru se depune sub forma unor solzi foarte fini, aurii. În sec. al XIV-lea – al XV-lea, procedeul dăduse speranță alchimiștilor că ar putea produce și aur, fiind folosit însă și de către unii dintre aceștia pentru a înșela un public credul.

Personajul principal din „Cele patru oglinzi ale adevărului” este un tânăr, Ștefan, care își dorește să-și perfecționeze talentul de desenator. Pentru a reda cu fidelitate în roman tehnicile acestei arte, ați făcut o documentare specială? Ne puteți da câteva detalii despre acest proces și ce a implicat el?

Dincolo de documentarea propriu-zisă, Georgio Vasari, Dionisie din Furna, Florin Mihăescu și mulți alții, am parcurs pașii necesari pictării unei fresce sub îndrumarea unui artist care are mulți ani de pictură bisericească în spate. Vorbeam mai devreme despre amănuntele care dau autenticitate unei scene și care se găsesc cu greu în cărți. Împreună cu artistul Gabriel Horea Florea am „pictat pronaosul” mănăstirii Negrea, pornind de la prepararea culorilor, a peretelui, obținerea câlților, apoi trecând la etapele picturii propriu-zise. Am discutat, de asemenea, despre locul sfinților în biserică, despre mesajul transmis de fiecare, despre dispunerea scenelor din Sinaxar etc. Fiecare etapă este descrisă și țesută în pânza narațiunii pe măsură ce personajul principal ajunge să se confrunte cu ea.

Veți continua să scrieți romane istorice, sau vă veți întoarce la prima dragoste, ca să-i spun așa, romanul de tip fantasy? Vă veți duce mai departe proiectele anterioare?   

Am încă un proiect neterminat de roman epic fantasy, pe care vreau să îl închei anul viitor. În rest, am câteva schițe de romane istorice, unele dintre ele într-un stadiu destul de avansat.

Spuneți-ne, în încheiere, câteva titluri din literatura universală care v-au format ca scriitor și care au funcționat ca un catalizator pentru cariera pe care ați ales-o.  

Pentru că atât literatura medievală, cât și ficțiunea istorică m-au atras încă din adolescență, o să fie greu să mă rezum doar la câteva titluri, dar voi încerca. În primul rând, Umberto Eco și Numele trandafirului, Maurice Druon, Regii Blestemați, Vintilă Corbul, Căderea Constantinopolului. Toate acestea sunt cărți citite în adolescență la care s-au adăugat și alte titluri, din care voi alege câteva: Jacques Le Goff, Imaginarul Medieval, din minunata colecție, Biblioteca de artă, de la editura Meridiane, Mircea Eliade, Istoria credințelor si ideilor religioase, Georges Dumézil, Mit si epopee. Dar să ne oprim cu enumerarea la începutul anilor ’90!

Precomandă acum Cele patru oglinzi ale adevărului” și vei primi cartea cu autograf, cum iese din tipar!

Foto credits Ana-Maria Negrilă: Alex Șutiu, de aici: https://www.facebook.com/photo/?fbid=10155911697932455&set=pob.100000610988749

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.