Roberto Bolaño s-a născut pe 28 aprilie 1953 în Santiago de Chile și s-a stins pe 15 iulie 2003 în Barcelona, Spania. Cea mai mare parte a copilăriei și-a petrecut-o în localitatea Los Angeles (nu celebra metropolă americană) din provincia chiliană Bio Bio. Suferea de dislexie și, fiind un copil „slăbănog, miop și cam tocilar” (așa cum s-a caracterizat el însuși la maturitate) a fost de multe ori agresat la școală, lucru care îl făcea să se simtă dat la o parte. La doar zece ani a avut prima lui slujbă: vânzător de bilete pe ruta Quilpue – Valparaiso.
La 18 ani s-a mutat cu familia în Mexico City. A abandonat școala, s-a angajat ca jurnalist și a devenit susținător activ al politicii de stânga. În 1973 s-a întors în Chile pentru a ajuta la „construirea revoluției” alături de guvernul social-democrat al lui Salvador Allende. După lovitura de stat militară a lui Augusto Pinochet, Bolaño a fost arestat sub acuzația de terorism. A petrecut opt zile în închisoare și a fost salvat de doi gardieni, foști colegi de clasă de-ai lui.
În 1974 s-a întors în Mexic și a început să ducă o viață boemă, fiind considerat „copilul teribil al literaturii”. În 1975 a devenit membru fondator al curentului literar (minor) denumit „infrarealism”. În 1977 s-a mutat în Spania, stabilindu-se pe coasta mediteraneeană, în apropiere de Barcelona, în Costa Brava. Ca să se întrețină a prestat tot felul de munci derizorii, cum ar fi spălător de vase sau gunoier. Muncea ziua și scria noaptea. Începând cu anul 1981 a locuit în orășelul Blanes, situat pe coasta catalană.
Starea lui de sănătate s-a deteriorat constant de-a lungul timpului. S-a aflat pe o listă de așteptare pentru un transplant de ficat în timp ce lucra la capodopera sa, 2666. Era al treilea pe această listă când s-a stins din viață. Cu șase săptămâni înainte de moarte, colegii de breaslă, romancierii latino-americani, l-au considerat în cadrul unei conferințe internaționale una dintre cele mai importante figuri ale generației sale. (sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Roberto_Bola%C3%B1o)
Poemele de mai jos sunt preluate din volumul Câinii romantici, apărut în 2017 la Editura Univers, traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari.
Autoportret la douăzeci de ani
M-am lăsat dus, am făcut totul din mers și n-am știut niciodată
încotro aș fi putut s-o apuc. Mergeam plin de teamă,
tremura carnea pe mine și capul îmi vâjâia:
cred că era aerul rece al morților.
Nu știu. M-am lăsat dus, m-am gândit că ar fi păcat
să sfârșesc atât de repede, dar pe de altă parte
am ascultat chemarea aceea misterioasă și convingătoare.
Ori o auzi ori nu o auzi, iar eu am auzit-o
și mai că mi-au dat lacrimile: un sunet cumplit,
ieșit din aer și din mare.
Un scut și o spadă. Și atunci,
în ciuda fricii, m-am lăsat dus, mi-am lipit obrazul
de obrazul morții.
Și mi-a fost imposibil să închid ochii și să nu văd
spectacolul straniu, lent și straniu,
deși inclus deja într-o realitate fulgerătoare:
mii de tineri ca mine, imberbi
sau bărboși, dar latinoamericani cu toții,
lipindu-și obrazul de cel al morții.
Lângă promontoriu
În hoteluri ce păreau organisme vii.
În hoteluri ca interiorul unui câine de laborator.
Scufundate în cenușă.
Un tip, pe jumătate dezbrăcat, punea la nesfârșit aceeași piesă.
Și o femeie, holograma unei femei, ieșea pe balcon
ca să contemple coșmarurile sau așchiile.
Nimeni nu înțelegea nimic.
Nimic nu mergea cum trebuie: sunetul, perceperea imaginii.
Coșmaruri sau așchii înfipte în cer
la nouă seara.
În hoteluri ce păreau organisme vii din filme de groază.
Ca atunci când cineva visează că omoară un om
care nu mai moare odată.
Sau ca un alt vis: cel cu tipul care scapă de un atac
sau de un viol și îl lovește pe atacator
până îl pune la pământ și apoi continuă să-l lovească
și o voce (dar ce voce?) îl întreabă pe atacator cum se numește
și atacatorul spune numele tău,
iar tu nu-l mai lovești și zici că nu se poate, ăsta e numele meu,
și vocea (vocile) zic că e o întâmplare,
dar tu, în adâncul tău, niciodată n-ai crezut în întâmplare.
Și zici: probabil că suntem rude, tu ești fiul
unuia dintre unchii mei sau dintre verii mei.
Însă când îl ridici și te uiți la el, atât de slab, atât de fragil,
îți dai seama că și povestea asta e tot o minciună.
Tu ești atacatorul, violatorul, golanul inept
care umblă pe străzile inutile ale visului.
Și atunci te întorci la hotelurile-coleoptere, la hotelurile-păianjen
ca să citești poezie lângă promontoriu.
Bolidul
Automobilul negru dispare
în curba ființei. Eu
apar pe esplanadă:
toți vor muri, zice bătrânul
sprijinit de fațadă.
Mai lăsați-mă cu poveștile voastre:
drumul meu e drumul
zăpezii, nu de a părea
mai înalt, mai frumos, mai bun.
A murit Beltran Morales,
sau așa se aude, a murit
Juan Luis Martinez,
Rodrigo Lira s-a sinucis.
A murit Philip K. Dick
așa că de-acum ne mai trebuie
doar strictul necesar.
Vino în patul meu.
Să ne mângâiem cât ține noaptea
ființei și a bolidului ei negru.
