Recenzie: „mici cutremure”, de Ligia Keșișian

Apărut în toamna anului trecut și lansat la Târgul de carte Gaudeamus la sfârșitul lui noiembrie, volumul de debut al Ligiei Keșișian „mici cutremure” (Ed. Charmides, 2017) afișează încă din start acel gen de complexitate care îl face, măcar la o primă abordare, destul de dificil de interpretat. Întrebarea-clișeu „ce a vrut să spună poetul” este inaplicabilă atâta timp cât complexitatea trimiterilor la diverse surse (în cheie Pound – Eliot aș risca să spun) derutează cititorul nefamiliarizat cu, să zicem, lectura poemelor Alejandrei Pizarnik (așa cum este și cazul meu, bunăoară). În aceste condiții, m-am grăbit să identific alte referințe pentru a reuși să descifrez, măcar parțial, „mesajul poetic”.

Nu pot risca să spun că am ajuns în felul acesta la David Lynch. Aș fi ajuns probabil oricum la el, fie și dacă aș fi apelat doar la memoria pe termen lung, reactivată de versul „Fire walk with me” care dă titlul primului poem din volum. De aici, din micile abisuri în care m-a scufundat celebrul serial Twin Peaks (și din care n-am revenit la suprafață mai pur, ci mai degrabă ceva mai bulversat, mai cu seamă că l-am văzut chiar în 1990, atunci când lumea era oricum abisală, bizară și bulversantă) îmi permit să încerc să recompun puzzle-ul textual al Ligiei Keșișian. Dar mai întâi să vedem ce spune Mike în monologul său:

Încă din primul poem se pot observa intarsii creionate inteligent de Ligia Keșișian, calchiate după monologul lui Mike: „Am înțeles imediat că pe sub cămașa ta se ascundea dumnezeul/ acela/ despre care toți se întrebau unde a dispărut” (Fire walk with me). „dumnezeul acela” aflat „sub cămașa ta” este opusul acelui „the devilish one/ tatoo on the left shoulder”, însă vom vedea mai departe în carte cum „the devilish one” devine, treptat, o entitate cu greutate în economia textuală. Până atunci însă, vocea auctorială încearcă să ne arate direcția în care va merge linia directoare a volumului. Deschiderile sunt însă controlate de atitudinea mai degrabă echivocă a actantului, care se ferește să-și reveleze lumea și să-și arate intențiile: „Încuie toate ușile și lasă-mă să te privesc” este unul dintre versurile lămuritoare în acest sens, caracterul abscons al mesajului fiind dat, evident, de această nevoie de separare față de real, de camuflare a poeticului în spatele ușilor închise, doar acolo fiind posibilă „vederea”. Cel sub a cărui cămașă „se ascundea dumnezeul acela” nu poate fi privit decât în condiții de izolare.

Sigur, această convenție se diluează pe parcurs, pe măsură ce discursul autoreferențial câștigă teren. Până atunci aș vrea să mă refer însă la deraierile de la sens prezente în anumite zone, la defecțiunile de limbaj care dezechilibrează ansamblul estetic al unor poeme. Spre exemplu, în poemul „Un pic de cenușă” există un seducător pasaj „unde ne-am născut noi și în ce mare vom pieri ca doi asteroizi/ își vor pune dorințe când ne vor vedea căzând” urmat de două versuri derizorii precum „dragostea dragostea luna și cenușa/ dacă nu vorbim despre asta nu avem niciun păcat”. Păcatul este însă acela că n-au fost puse în valoare liniile de text anterioare printr-un mai apăsat final al poemului, care l-ar fi făcut remarcabil. Există mai multe exemple de acest gen, care implică tot felul de comparații lipsite de sens și de vioiciune stilistică („eram copila care dansa balet în fața porții/ în ziua schimbării la față/ când dintr-o dată vipera m-a mușcat de picior/ așa cum mușcă râul din stâncă”) sau de vetuste aliterații („lungă limba lunii livide în livadă„).

Unele dintre temele recurente ale volumului, fidele bizareriilor pseudosuprarealiste ale lui Lynch, sunt cele ale focului și ale lunii. Ele apar mereu în acest discurs abscons-realist bulversant (de aici și dificultatea „fixării” volumului într-o anume categorie) ținut la marginea dintre clișeu și metaforă (uneori aceste două elemente se confundă), cu interstiții auctoriale care merg, așa cum spuneam, de la mesajul din sub-realitate, trecând prin confesiunea pură, până la un vag biografism care eșuează de câteva ori chiar în aforism. Ca să rămân în sfera temelor amintite, iată un exemplu care se potrivește spuselor mele: „Eram întinsă pe jos când m-ai găsit/ și făceam spume la gură/ ca Mediterana când se ridică luna din valuri”. În acest mod, ceea ce a părut frisonant în debutul volumului s-a transformat, cum aminteam mai sus, într-un soi de autoreferențialitate cu vectori timizi de suprarealism cinematografic (un fel de Laura Palmer a rebours).

Ligia este mult mai credibilă când apasă pedala ironiei. Nu știu dacă a făcut-o intenționat sau nu (mi-ar plăcea să cred că da, deși e o ironie tot a rebours), însă am găsit multe delicii într-un pasaj din poemul „Combustia eternei reîntoarceri”: „Nu e nimic roșu în orașul Alexandria, liniștea e fumurie iar/ pereții galbeni/ vântul mai palid și mai vânăt dimineața tușește ca după o boală/ din care abia își revine”. Sigur că autoarea se referă aici la orașul antic Alexandria, dar nimic nu ne poate împiedica să ne închipuim și altceva, deși mulți ar contrazice teoria potrivit căreia „nu e nimic roșu în orașul Alexandria” al zilelor noastre.

Există conexiuni inter-textuale făcute cu inteligență (deși mă repet, asta îmi place să cred, că nu există doar întâmplător, pentru că așa s-a nimerit), ca de pildă în cazul temei dansului, care e abordată cu îndrăzneală și cu știința de a strecura în poeme aluzii discrete la diverse situații petrecute în perioade diferite de timp. În „Magicianul norilor” autoarea se identifică în fiica Irodiadei, Salome, cea care „dansase și plăcuse oaspeților și îndeosebi lui Irod” și care-i va cere lui Irod, la însemnul mamei sale, capul lui Ioan Botezătorul ca răsplată. „Sunt eu, Salome/ Dă-mi mâna ta/ Pune-o pe pieptul meu pe gura mea pe ochii mei.” Mai departe, tema dansului reapare în poemul „Dansul din noaptea aceea” în care protagonista repetă parcă, fie și doar sugerat, faimosul dans al ispititoarei Audrey din Twin Peaks: „Era seară și mă rugasei să dansez/ sufrageria era în beznă/ doar o lumină roșiatică își făcea loc printre încheieturi”.

 Aș putea spune că, uzând de aceste mijloace, Ligia Keșișian își salvează volumul care risca la un moment dat să pice într-un fel de relatare a unor rememorări imprecise și amestecate. Ies însă din tot acest puzzle textual la suprafață și mici bijuterii ironico-stilistice precum acel pasaj care se referă la moartea Sylviei Plath din poemul „Rutină”: „Fugi de acasă cu două mere în rucsac/ și aștepți să se termine odată/ și când te saturi la dracu cu tot/ nu doar că n-ai putut vreodată să scrii/ ca Sylvia Plath dar nici să mori ca ea nu poți/ cuptor electric, detector de gaz.” Astfel, în era supratehnologizată în care trăim, nici măcar sinuciderea la indigo nu mai este la îndemâna oricui și devine oricum problematică atunci când, cu mintea din urmă, te gândești că rămân în urma ta multe lucruri nerezovate, ca în același poem „Combustia eternei reîntoarceri”: „Secundele spânzuratului dintre momentul când scaunul îi/ dispare de sub picioare/ și până când își dă duhul. Atunci abia își dă seama că ar mai fi/ avut pentru ce.”

 „Mici cutremure” este un volum destul de inegal, eclectic și ușor supradimensionat în raport cu cât fluid textual poate să pompeze inima lui poetică. Muzica auctorială, care în anumite zone „se aude tot mai încet” este totuși capabilă să creeze „mici cutremure” înăuntrul cititorului. Depinde însă în mare măsură de muzică și, mai ales, de dansul ales. Dacă era o geampara (și nu e cazul aici) discuția ar fi fost încheiată înainte de a începe. Dacă, însă, e vorba de „Audrey`s dance” (cum de altfel s-a și întâmplat) atunci putem spune că există o deschidere spre artă și spre acel ceva deosebit numit poezie, care emoționează atunci când e scrisă bine.

gelu diaconu
[email protected]