Îmi amintesc că în etapa tranziției dinspre copilărie spre adolescență, pe care o trăiește și personajul Pisică în romanul lui Augustin Cupșa, „Așa să crească iarba pe noi” (Humanitas, 2017), cei din gașca mea îi disprețuiau pe păsărari. Motivul era unul foarte simplu: chinuiau păsările. Se întâmpla uneori să-i vedem cum se duceau pe miriștile de la marginea cartierului Ferentari ca să-și planteze pomii lor cu crengile date cu clei, ca să prindă sticleți și scatii și să-i dea apoi mai departe, prin diverse metode, la vânzare în Piața Obor.

Noi ne consideram mai cinstiți cu prada noastră, fiindcă făceam parte din gașca pescarilor. Credeam că peștele, atunci când trage la undiță, mai are, ca orice vânat, o șansă. Păsările, odată așezate pe creanga dată cu clei sau odată prinse în laț urmau să-și trăiască toată viața într-o cușcă, iar asta ni se părea o oroare. De aceea, când îi întâlneam, le făceam semne obscene și îi înjuram. Dar asta se întâmpla, nota bene, în vremea comunismului. Augustin Cupșa îmi dezvăluie în romanul lui o altă față a acestui comerț odios, făcut de data asta în vremea cealaltă, a capitalismului sălbatic al anilor `90: păsăretul era prins nu ca să încânte, captiv într-o cușcă, ochii și urechile viitorilor stăpâni, ci ca să fie consumate în restaurante de lux din Italia.

elefant.ro
[image_with_animation image_url=”1314″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10215218050106842&set=pob.1301240466&type=3&theater”]

Este una dintre puținele zone în care romanul „Așa să crească iarba pe noi” m-a surprins. Altfel scris cu talent și cu știința subiectului (amănuntele despre comportamentul păsărilor și despre detaliile lor anatomice sunt foarte bine documentate), acest bildungsroman scoate la suprafață o secvență din viața unor (pre)adolescenți strânși într-o gașcă așa cum au fost și vor mai fi pretutindeni nu numai în zonele periferice ale Craiovei, ci și peste tot (probabil) în lume. Ca întotdeauna, există și un „cap” al găștii, băiatul descurcăreț, „șmecherul” care are deja știința vieții, care „o face” cu una dintre cele mai frumoase fete din comunitate și care, nota bene, știe să dea cu pumnul (condiție obligatorie) și e vedetă la fotbal.

Dintre toți ceilalți (Tomi Țiganu`, Tobă, Mânzu mic, Mânzu mare), personajul-narator Pisică este singurul care-și consolidează poziția în umbra „șefului”, acest lucru fiind posibil, pe de o parte, datorită abilităților de adaptare. Pe de altă parte, se dovedește a fi un băiat inteligent, iar pe măsură ce povestea înaintează crește în înțelepciune și în discerământ, dând chiar impresia la un moment dat că ar fi capabil să-și înfrunte „superiorul”. Conflictul surd dintre cei doi va avea, spre final, un deznodământ lipsit exact de acel element care ar fi putut da cărții o coloristică violentă și sublimă: înfruntarea finală.

Negându-și propriul crez literar (autorul afirmase la apariția volumului de povestiri „Profesorul Bumb și macii suedezi” că „Niciodată nu mi-a plăcut literatura realist-autenticistă, autobiografică și, de prea multe ori, egocentristă. Dacă nu are în ea un sâmbure de fantastic, de absurd, dacă nu mă face să visez sau să-mi desprind picioarele de la pământ măcar un pic, mie literatura nu-mi spune nimic”) Augustin Cupșa face exact lucrul în care afirmase, riscant, că nu crede: o proză realist-autenticistă, probabil parțial autobiografică și, desigur, egocentristă (fie și măcar pentru faptul că scrie la persoana întâi). În acest punct nu sunt de acord cu Cosmin Ciotloș, care afirmă că Augustin Cupșa „sprijină povestea și pe un alt versant, atât de special reportericesc încât introduce, în pofida tuturor evidențelor, o nunață fantastă”. Nu prea văd nicio nuanță fantastă în povestea lui Cupșa, în afară poate de aceea care ține de legendele locului, imortalizate într-o fotografie misterioasă, făcută într-o iarnă, cu mult timp înainte.

„Așa să crească iarba pe noi” mi se pare o replică în mic a aventurii băieților din pelicula Stand by me (ecranizare a romanului The Body  al lui Stephen King), în care River Phoenix ar putea foarte bine să joace rolul lui Edi, Wil Wheaton pe cel al lui Pisică, rubicondului Jerry O`Connell revenindu-i, evident, partitura hilarului Tobă. Problema în romanul lui Cupșa este că lipsește exact ceea ce i-a aruncat pe cei patru prieteni în aventură: the body. Nu avem un „cadavru”, iar narațiunea pare, de la un moment dat, că avansează în gol. Conflictele sunt mereu mocnite (în afară de cele cu adversarii din afară, gen Bănică și gașca), răbufnirile sunt rare (vezi încercările lamentabile ale lui Tobă, care sfârșește, în culmea frustrării, să se răzbune pe un Tomi Țiganu` anesteziat de credința lui), iar cuvântul de ordine pare a fi prudența. „Când ți-e frică e bine să nu spui multe, să vorbești puțin și să aștepți mișcarea celuilalt”, cogitează Pisică într-o împrejurare-limită, e drept, când îl întâlnește pe unul dintre tartorii comunității, Văru`, „afaceristul” dubios care se ocupa cu „exportul” păsăretului capturat de Edi & comp.

Pe pagini întregi Augustin Cupșa dă impresia că-și lasă povestea să plutească la întâmplare în vid. Revine apoi cu surprinzătoare bucăți textuale (cum ar fi, spre exemplu, extraordinara descriere a păsării moarte de la pag. 110), voind parcă să reamintească cititorului că el, autorul, e prezent mereu în back stage, că vocea lui, chiar dacă uneori palidă și neconvingătoare, se află tot timpul acolo, suspendată între calupuri diegetice când călduțe, când reci, când atinse de o maximă inspirație. Sinusoida asta textuală poate să bulverseze însă doar cititorul neatent, luat de valul „acțiunii” care în rare momente părăsește atmosfera stătută, amorțită, din miriștile de pe „buza Jiului”. Nici măcar starea de încordare din timpul pregătirii capcanelor și din timpul pândei nu scoate decât arareori cititorul din ațipeală. Doar avertismentul nelămurit că undeva, în meandrele poveștii, există un personaj misterios, Tuică, cel care ar putea răsturna raportul de forțe al acestei narațiuni liniare, ține pe linia de plutire povestea.

Augustin Cupșa a dat, fără rest, registrul fantastic din „Perforatorii”, pe cel realist-autenticist din „Așa să crească iarba pe noi”. Nu știu dacă a fost o alegere bună, proastă sau doar comodă. Aici este doar o poveste care se întâmplă și atât. Nu e nici măcar o pastișă salingeriană, fiindcă în Catcher in the Rye, de pildă, tot ansamblul acela de întâmplări banale prin care trece Holden duce într-un punct fructificat la maximum, anume povestea copiilor care se joacă în lanul de secară. Aici, lanul acela fantast nu există. Lunca Jiului este doar locul unde se întâmplă mici drame neștiute. Nici măcar aceste drame nu sar în ochi, fiindcă ele se întâmplă de când lumea în acest areal și nu mai surprind pe nimeni. Cumva, fondul acoperă forma, fiindcă dramatismul unei vieți marginale, paupere, în care nu există decât speranțe de doi bani, cum ar fi o plecare în Italia după eliberarea buletinului (dar, vai, nici în Italia, o știm bine, nu fug câinii cu covrigi în coadă), este atât de pregnant încât, așa cum se întâmplă, nu mai reușim să vedem pădurea (drama generalizată) de copaci (drama fiecăruia dintre personaje).

Pisică sfârșește prin a deveni ceva mai înțelept și atât. Nu e la fel de puternic ca Edi și eșuează doar imaginându-și că ar putea să facă tot felul de isprăvi. Nu are curajul să facă pasul decisiv, e neîncrezător în propriile puteri și de aceea nu-și poate duce până la capăt ambițiile de lider. E mai degrabă făcut să fie omul din umbră, care manifestă întotdeauna un fel de obediență prudentă și respectuoasă față de șef, nu neapărat din teama că ar putea să o încaseze, ci din cauză că-i lipsește exact acel cromozom care ar face posibilă existența genei de lider. Pisică nu are curajul să-l înfrunte pe Edi nici măcar în momentul în care acesta dă dovadă de slăbiciune. Din acel moment conflictul se deplasează pe axa Edi – Tuică, un fel de înfruntare elev – profesor care va scoate la iveală harta caracterologică a fiecăruia dintre ei. Nu aici însă trebuiau decelate intențiile autorului, într-un conflict tardiv, inegal și irelevant în economia romanului. Lucrurile trebuiau lămurite cu adevărat între Edi și Pisică, ceea ce nu prea s-a întâmplat. Tensiunea din punctul nodal al cărții a fost irosită pe câteva pagini în care cei doi au semnat un fel de armistițiu, autorul dând impresia că n-a vrut sau că nu s-a priceput să fructifice un moment atât de important.

AUGUSTIN CUPȘA s-a născut pe 10 ianuarie 1980. Este absolvent al Universității de Medicină și Farmacie. A debutat editorial cu volumul de versuri Prezent compus/ recompus (Editura Convorbiri Literare, 2005) urmat de romanul Perforatorii (Cartea Românească, 2006), volum pentru care a primit premiul revistei Ramuri și al revistei Mozaicul. Romanul Perforatorii  a obținut Premiul pentru Proză la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România și este laureat la Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească în 2005.
A mai publicat două volume de proză scurtă, Profesorul Bumb și macii suedezi (Cartea Românească, 2011, volum câștigător al concursului de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2011) și Marile bucurii și marile tristeți, nominalizat la Gala Bun de Tipar (2014) și tradus integral în limba sârbă.

 gelu diaconu
[email protected]

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.