Umberto Eco vorbește despre trei tipuri de labirinturi, fiecare complicat în felul său. Cu toate acestea, ultimul s-ar evidenția prin forma sa neobișnuită, cea a unui ,,arbore” cu ,,infinite coridoare care-i leagă nodurile unele de altele”. Astfel, poate fi descris și universul poematic al lui Ioan Matiuț, din antologia de autor contraatacul de panică[1], care își propune, dincolo de recapitularea unor etape creative, închegarea unui ansamblu labirintic de intersectări comunicante între diferite fragmente, linii, până și șoapte, ale unor realități în aparență diferite. Efectul produs de imaginea unui asemenea demers are în vedere conturarea unei subtile panorame, când dionisiace, când apolinice, a unor continue întretăieri sau îmbinări dintre aspecte sau perspective de viață, căci, așa după cum Eco spunea, „din orice nod al lui (labirintului) se poate ajunge la orice alt nod.”

242

Poemele scurte și foarte scurte sunt scrise în regimul unei brevilocvențe care îmbină atât tranzitivul, cât și esteticul, atât aparentul, cât și inaparentul, atât reflexivitatea, cât și narativitatea. În majoritatea poemelor are loc acea ființare în și prin limbajul acestora, despre care vorbea Eugeniu Coșeriu, și care face ca ceva anume, un obiect, o ființă, o impresie sau un gând să fie într-un fel sau altul, în cazul de față trecând printr-o transfigurare insolită, estetică sau ontologică. Textele redau secvențe, scene, măști mundane sau (hiper)senzoriale care compun periplul caleidoscopic al unei realități complexe, tentaculare, acvatice, ideatice.

Insolitul provine și din inversările neașteptate, uneori paradoxale, de perspective, care constituie un tablou inefabil al reîntoarcerilor poate la origini sau poate al reconstituirii surselor primare, al retragerii la punctul terminus al vieții: „atârnă un perete într-un cui/ o oglindă se priveşte în mine/ nu ştiu de ce nu mai pot să mint/ stau şi văd cerul cum/ trece prin păsări mereu/ înspre altceva” (stâlp de sare 4).

O anumită încremenire a peisajului se datorează prezenței unei lentori ontologice care imprimă obiectelor/ ființelor un iz de încremenire letargică, un aer sepulcral: „gerul comprima tăceri/ cu semne îngheţate/ statuile/ mă chemau acasă” (stâlp de sare 11). În aceeași paradigmă a stagnării statuare se înscrie, în stilul stănescian, lepădarea de privire, fapt care capătă semnificația unui refuz al vizualității normale, obișnuite, care ar oferi sau s-ar încadra, poate cel mult între liniile de contur cenușiu ale mundanului: ,,a scutura privirea de ochi/ ochiul de privire” (umbră 15).

Trecerea prin sine însuși semnifică pătrunderea imersivă într-o interioritate hiperbolică, percepută ca o lume ideală, nu în ultimul rând, ideatică: ,,iată/ trec prin mine/ ca printr-o/ lume” (umbră 2).

Carnația reprezintă mai mult decât un înveliș exterior, care conferă formă sau contur ființei. Ea este, înainte de toate, un înveliș care acoperă, învăluie conținutul interior, sursa devenirii umane. Dincolo de aspectul de artefact al plămădirii omului, procesul vieții se dorește a fi implicat într-o dinamică a împlinirilor, dar și a restituirilor, a recunoașterii originii, dar, până la urmă, și a conștientizării propriei perisabilități în preajma morții care, la final, nu face să dispară totul, dintr-o dată. Dimpotrivă, preschimbă carnea, oasele, pielea în obiecte lipsite de orice consistență, de orice alcătuire vitală, dar pe care le adaugă  lanțului trofic al derizoriului: se ia carnea/ oasele/ şi se îmbracă în/ piele/ se pune în pântecul/ mamei sale/ şi se naşte/ se trăieşte şi se moare/ ca un om/ apoi/ se iau înapoi/ carnea/ oasele/ şi pielea” (umbra 3).

Când te simți alergat de la spate și te îndrepți spre un punct nedefinit al propriei existențe, opririle nejustificate sunt evitate, căci ele duc la încremenire, dezorientare sau chiar la blocarea definitivă, la neputința de a merge mai departe, depășindu-ți propriile limite sau încercări. Astfel, se face trecerea de la umbra care e statică și oferă un relief perisabil vieții la acea urmă care poartă amprenta spiritului și pe care corpul o lasă prin locurile trecerii. Cu toate acestea, ambele sunt cele care te ghidează spre un loc sau spre o dimensiune atemporală, a reîntâlnirii cu tine însuți sau a regăsirii tale spirituale: ,,până/ unde mă mai aleargă/ umbra/ urma” (umbră 11).

Din alte micro-texte transpare, prin intermediul observației lapidare, o anumită muzicalitate a neliniștii, o reflexivitate sculpturală, care duc la o accelerare a reconstituirii, a developării fondului traumatic: ,,umbra/ a plecat de lângă mine/ din iarnă se aud/ lupii nervoşi/ o noapte mă pândeşte/ ca pe o pradă” (privire 12).

Poetul nu urmărește ca prin aceste blitz-uri, unele de-o contemplativitate extatică, să redea gândul, întâmplarea sau viziunea în totalitatea lor, apelând la strategii discursive ale persiflării sau demistificării anumitor întâmplări sau semnificații mai profunde. El realizează exerciții de caligrafie vizionară, la răscrucea dintre hipnoză și transă, dintre aparentul limitat și inaparentul semnificabil. Astfel, sunt surprinse frânturi, decupaje, fire, inserții de perspective fragmentate, redate, reconstituite cu o franchețe a spontanului, a impresiei de moment, a revelației fulgerătoare cu care toate aceste fragmente, aparent disparate, se reunesc și recompun mozaicul cameleonic al existenței mundane sau spirituale: ,,stai în privirile mele/ ca un semn într-o/ carte/ din care lumea/ citeşte/ doar titlurile” (privire 8) sau  ,,lumea nu se mai/ vede/ de atâta lume (privire 9).

Universul înconjurător nu poate fi măsurat în vreun fel, cu instrumente ale concretului, ci este sau se lasă topit în gerul privirii remodelate, astfel, conform unui imbold imaginativ, suprareal, care nu îți taie, nu îți îngheață respirația. Dimpotrivă, o reglează parcă la niște parametri onirici: ,,sub pătura caldă/ a vederii/ gerul privirii/ se înmoaie/ cât să respiri” (contraatacul de panică).

Într-o atmosferă de inaparentă încordare, ies în prim-plan lucrurile care se poziționează, se conformează unei topici a contrastelor.  Celelalte, care nu se regăsesc între limitele acestei topici, nu pot intra în sfera vizibilului altfel decât printr-o fisură, printr-o apariție de-o stridență fulgerătoare, covârșitoare, care potențează starea haotică: ,,lucrurile acestea/ doar între liniști și/ frici/ celelalte/ izbesc oglinda/ până o fac țăndări/ apoi/ dau buzna/ cu toate ale lor”.

Vederea cu adevărat a ceea ce se află în interiorul lucrurilor se poate împlini doar atunci când numele acestora este șters, într-un gest de eliberare, de suprimare a unei constrângeri, a unei limitări pe care o eventuală identitate/ identificare nominală o poate oferi poeticii inaparentului, cea care sublimează concretul sau mult prea concretul obositor: ,,încerc să șterg/ numele/ de pe lucruri/ să le văd” (contraatacul de panică 10).

Secvențe ale rupturii, ale incompletitudinii realului, într-o atmosferă de preambul apocaliptic, determină atonia peisajului: ,,zbor/ șters de vânt/ privire obosită/ trecută prin lucruri/ cer/ mincinos” (după perete 8).

Îndemnul trăirii depline și prea-pline a clipei prezente, dureros de viscerale (,,azi/ istoria se scrie/ sângeriu”) permite poetului o simțire în declin, actul lipsit de empatie al unui timp a cărui trecere devine o co-petrecere, în măsura în care viața este condusă de către forța depersonalizată a temporalității spre un necunoscut de dincolo de durată sau percepție: ,,trăiește chiar acum/ timpul care ne/ duce/ unde se duce” (contraatacul de panică 26).  

Scrise într-un ritm ce urmărește un anumit rafinament al conciziei sau al exprimării poetice,  aceste poeme, prin care se desfășoară un fel de echilibristică imaginativă pe marginea unor gânduri sau trăiri, nu sunt altceva decât flash-uri sinestezice care surprind acea dimensiune cameleonică și caleidoscopică a existenței reprezentate, în cartea de față, ca un tablou de un insolit sinoptic al ideilor, obsesiilor, frământărilor, viziunilor, sfâșierilor, contradicțiilor.   


[1] Ioan Matiuț, contraatacul de panică, Ed. Tracus Arte, București, 2020.

Patreon - O mie de semne
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.