Așa cum foarte bine știm, Jurnalul lui Daniel Defoe este o ficțiune, fiindcă autorul avea doar cinci ani în timpul evenimentelor pe care le „evocă”, epidemia de ciumă din Londra anului 1665. Totuși, senzația de autenticitate care transpare din însemnările lui Defoe este una foarte puternică. De aceea am ales pentru astăzi un fragment din această carte, mai cu seamă că el răzbate, prin consecințe și impact social, până în zilele noastre, și ne arată cât de puțin s-a schimbat comportamentul oamenilor în vremuri de pandemie.

Fragmentul este preluat din ediția Daniel Defoe, „Jurnal din anul ciumei”, Editura Polirom, 2004, traducere, prefață și note de Antoaneta Ralian.

„Mare era buimăceala oamenilor la acea vreme. Și când lumea a început să înțeleagă că se putea molipsi, în chip uluitor, de la persoane despre care ai putea jura că sînt sănătoase, porni să se ferească și să se păzească de oricine se afla în preajmă.

Îmi aduc aminte că, într-o zi, nu mai știu dacă era duminică sau nu, în biserica din Aldgate, într-o strană ticsită, unei doamne i s-a năzărit deodată că simte un miros neplăcut. Pe loc și-a închipuit că e vreun ciumat în strană, și-a murmurat bănuiala în urechea vecinei, după care s-a ridicat și a plecat. De îndată s-a ridicat și persoana următoare, și după ea toți ceilalți. Pe rînd s-au ridicat și persoanele din stranele învecinate și au părăsit biserica, fără ca cineva să fi știut de ce și pentru ce.

Această situație i-a făcut pe toți să folosească fel de fel de leacuri, unele băbești, altele recomandate de medici, menite să preîntîmpine infecția răspîndită prin respirație. Așa încît ori de cîte ori pășeai într-o biserică înțesată, încă de la intrare te izbea un amestec de mirosuri mai înțepător, deși nu la fel de sănătos, ca acela dintr-o spițerie sau dintr-o dugheană de arome și doftorii. Pe scurt, întreaga biserică mirosea ca un flacon cu săruri: într-un colț numai parfumuri, în altul, licori aromatice, balsamuri, și o mare felurime de unsori și ierburi, în alt colț, săruri și alcooluri, după cum îi trăsnea fiecăruia să se apere.

Totuși, am observat că după ce lumea s-a pătruns de credința sau mai curînd de siguranța că boala era răspîndită de oameni ce păreau sănătoși, bisericile și sălile de întruniri publice s-au golit simțitor față de cum erau înainte. Dar un lucru trebuie arătat spre cinstea londonezilor: niciodată, pe răstimpul întregii molime, bisericile nu au fost închise, și oamenii nu au încetat să se roage, decît doar în acele parohii lovite de urgie, și chiar și acolo numai cît a ținut furia bolii.

Într-adevăr, nimic nu era mai ciudat decît curajul cu care se duceau oamenii la slujbe, chiar în zilele cînd se temeau să scoată capulafară din casă pentru orice altă treabă. Cînd spun aceasta, mă gîndesc la zilele dinainte de marea pustiire.

Toate acestea sînt dovezi că, la vremea molimei, orașul era încă foarte populat, în ciuda mulțimilor care-l părăsiseră la primul semnal de alarmă, și al acelora care luaseră drumul pădurilor și codrilor, cînd furia bolii se dezlănțuise cu înverșunare. Într-adevăr, îngrămădeala și puhoiul de oameni care se înghesuiau în biserici în ziua sabatului, mai cu seamă în acele părți din oraș unde ciuma se mai domolise, sau unde încă nu-și arătase colții, era de-a dreptul uimitoare. (…)

Înainte ca oamenii să-și dea seama de ce-i aceea infecție și de felul cum se molipseau unii de la alții, nu se păzeau decît de cei ce arătau cu adevărat bolnavi. Dacă întîlneau pe cineva cu capul înfășurat sau cu gîtul oblojit – căci astfel arătau cei procopsiți cu gîlme – atunci pe dată se speriau. Dar cînd întîlneau un domn bine îmbrăcat, cu șalul la gît și mănușile în mînă, pălăria pe cap și părul bine pieptănat, ei, de un asemenea ins nu se temea nimeni. Și oamenii stăteau la taclale, mai cu seamă cu vecinii sau cu alții pe care-i cunoșteau.

Dar cînd medicii ne-au încredințat pe toți că primejdia venea în aceeași măsură de la sănătoși – adică de la cei ce păreau teferi –, ca și de la cei bolnavi, și că oamenii care se socoteau cruțați de molimă erau uenori cei mai primejdioși, spun deci, cînd toate acestea au fost înțelese cum trebuie, și lumea și-a dat seama de rădăcina acestor lucruri, fiecare a început să se ferească de celălalt, și foarte mulți s-au ferecat în casă, pentru a nu trebui să se găsească în tovărășia nimănui, și pentru a nu îngădui ca cineva care s-ar fi aflat într-o tovărășie îndoielnică să le calce pragul sau să le vină în preajmă. Sau, cel puțin, să nu se apropie de ei atît cît să le simtă respirația ori mirosul trupului. Și cînd erau nevoiți să discute de la depărtare cu vreun străin, își clăteau întotdeauna gura cu vreun leac de fereală, sau își îmbibau hainele cu el, pentru a îndepărta și a respinge infecția.

Trebuie arătat că, atunci cînd oamenii au pornit să-și ia asemenea măsuri de prevedere, ei au fost mai puțin expuși primejdiei și în casele lor boala nu s-a dezlănțuit chiar cu atîta furie ca în altele și, făcînd abstracție de ocrotirea dată de Domnul, mii de familii au fost cruțate de ciumă datorită măsurilor mai sus arătate.

Dar în capetele celor nevoiași era cu neputință să vîri asemenea cunoștințe. Aceștia îi trăgeau înainte cu țipetele și vaierele lor sfîșietoare ori de cîte ori pierdeau pe cineva drag, dar nici că se sinchiseau de sănătatea lor. Atîta timp cît se simțeau bine, se avîntau cu un curaj vecin cu nebunia și plini de îndărătnicie drept în gura hulpavă a morții. Cînd era vorba de o slujbă, primeau orice fel de însărcinare, chiar dintre cele mai primejdioase și mai supuse molipsirii.”

Sursa foto featured: https://www.youtube.com/watch?v=9jKNDh7iDbI

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.