Johann Wolfgang Goethe (născut în Frankfurt am Main pe 28 august 1749, decedat la Weimar pe 22 martie 1832, la 82 de ani) a întreprins în perioada septembrie 1786 – iunie 1788 o călătorie în Italia. Plecat de la Weimar, Goethe va trece, în drumul său spre Peninsula Italică, prin Karlsbad, Regensburg, Munchen, Innsbruck, Pasul Brenner.

A urmat apoi următorul itinerar: Trento, Vicenza, Veneția, Bologna, Florența, Asissi, Roma, Velletri, Gaeta, Neapole, Catania, Agrigente, Palermo, de unde a făcut cale-ntoarsă trecând inclusiv prin Verona, Padova și Ferrara.

La Roma, pictorul Johann Heinrich Wilhelm Tischbein l-a ajutat să-și găsească o gazdă în Via del Corso 18, unde în ziua de azi se află „Casa di Goethe” (Muzeul Goethe).

Despre această călătorie Goethe mărturisește (în jurnalul de călătorie pe care l-a ținut, apărut în limba română în 1969, la Editura pentru Literatură Universală, cu titlul „Călătorie în Italia”, traducerea aparținându-i lui Gh. I. Ciorogaru – din această carte voi și cita mai jos):

„Dorința nestăvilită de a vedea această țară era peste măsură de coaptă: satisfăcându-mi-o, patria și prietenii îmi devin de-abia acum cu adevărat scumpi, iar întoarcerea dorită; cu atât mai dorită, cu cât știu cu certitudine că voi duce cu mine atâtea comori, nu în stăpânirea și folosul meu exclusiv, ci pentru a-mi fie mie și altora, de-a lungul întregii vieți, îndreptar și sprijin.”

Duminică, 3 iunie 1787, de Sărbătoarea Sfintei Treimi, Goethe se afla în Neapole.

3 iunie 1787

Am pornit în trăsură, pe jumătate amețit, străbătând viața infinită a acestui oraș fără seamăn, pe care-l părăseam și pe care n-aveam să-l mai văd niciodată; eram fericit totuși că nu lăsam în urma mea nici căință, nici durere. Mă gândeam la bunul Kniep, legându-mă solemn să-i port de grijă cât voi putea mai bine, chiar de la distanță.

La bariera cea mai îndepărtată a orașului am fost tulburat o clipă de un vameș care mă privi prietenos în față, dar care sări repede înapoi. Încă nu isprăviseră vameșii cu surugiul, când ușa cafenelei se deschise și Kniep ieși, ducând o tavă pe care se afla o mare ceașcă de porțelan chinezesc plină cu cafea neagră. Se apropie încet de portiera trăsurii, cu o seriozitate care, pornind din inimă, îl prindea de minune.

Am fost surprins și mișcat, căci o astfel de atenție recunoscătoare nu-și avea seamăn. «Mi-ați arătat atâta dragoste și bunătate, spuse el, încât vă voi păstra în suflet toată viața; aș vrea să vă ofer aici un simbol al recunoștinței mele.»

Cum și așa, în asemenea ocazii, se găsesc greu cuvintele, i-am răspuns doar foarte laconic, că prin lucrările făcute am devenit de mult datornicul său și că prin folosirea și elaborarea comorilor strânse împreună, mă voi simți mereu și mai legat de el.

Ne-am despărțit cum rareori se despart oameni care s-au legat, întâmplător, pentru scurtă vreme. Poate că am avea de la viață mult mai multă mulțumire și folos, dacă ne-am spune fără înconjur ceea ce așteptăm unul de la altul. O dată făcut acest lucru, ambele părți ar fi satisfăcute, iar dragostea din inimă, care este începutul și sfârșitul a toate, ar rămâne ca un dar în plus.

În drum, la 4, 5 și 6 iunie 1787

Călătorind de astă dată singur, am destul răgaz să evoc din nou impresiile lunilor trecute, întregind cu mare plăcere acest lucru. Și totuși, apar deseori lacune în observațiile făcute, iar dacă drumul pare a se desfășura – pentru cel ce l-a străbătut – într-o singură curgere neîntreruptă, înfățișându-se imaginației ca o suită continuă, îți dai totuși seama că o adevărată și totală împărtășire este cu neputință. Povestitorul e nevoit să prezinte totul în chip fragmentar: cum să se formeze un ansamblu în sufletul unei a treia persoane?

De aceea, nimic mai mângâietor și mai îmbucurător nu mă putea întâmpina decât asigurările ultimelor voastre scrisori: că studiați de zor Italia și Sicilia, citiți descrieri de călătorie și contemplați gravuri; o dovadă că prin aceasta scrisorile mele câștigă, ceea ce pentru mine este o mare consolare. De-ați fi făcut-o mai de mult sau ați fi spus-o, aș fi fost și mai zelos decât am fost. Deseori, nemulțumit de propriile mele eforturi, mă mângâiam la gândul de a fi avut înaintași de talia lui Bartels, Munter și atâția arhitecți de diferite nații, care au urmărit, desigur, cu mai multă grijă decât mine, latura exterioară a lucrurilor, în vreme ce eu rămân atras mai mult de cea lăuntrică.

În genere, dacă e să privim pe om ca simplu adaus la totalitatea celorlalți, și dacă el apare ca fiind cel mai folositor și iubitor atunci când însuși se arată ca atare, lucrul e fără îndoială valabil, mai cu seamă când e vorba de relatări de călătorie și de călători. Personalitate, scopuri, circumstanțe, întâmplări favorabile sau nefavorabile, toate se înfățișează fiecăruia în alt chip. Dacă-mi sunt cunoscuți înaintașii călătorului, voi găsi plăcere și în lectura lui și mă voi folosi de ea, așteptând un altul care-i va urma și dovedindu-i și lui aceeași simpatie, chiar dacă, între timp, am avut fericirea să cutreier eu însumi locurile.”

Foto credit J.W. Goethe: https://brewminate.com/goethes-theory-of-colors-between-the-ancient-philosophy-middle-ages-occultism-and-modern-science/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment