● Max Frisch, „Montauk”, colecția Biblioteca Polirom, Editura Polirom, 2004, traducere de Ondine-Cristina Dascălița
Cine nu a citit măcar „Numele meu fie Gantenbein” nu știe ce a pierdut. Eu l-am cunoscut, vorba vine, pe Max Frisch la mijlocul anilor `80, când „seceta culturală” era mare (a se citi: la cărțile bune se făceau cozi la librării, asta dacă erau puse la vânzare și nu se dădeau pe sub mână, ceea ce era un lucru îngrozitor, în fond) iar anumite volume, în lipsa reeditărilor, erau vândute cu prețuri exorbitante.
De exemplu, „Numele meu fie Gantenbein” (Editura Univers, 1981, colecția Globus, traducere de Ondine-Cristina Dascălița) – carte pe care o am și acum în bibliotecă – m-a costat la vremea aceea 125 de lei, în condițiile în care prețul de librărie era 9,75 lei. Faceți voi socoteala.
Au urmat, în mod firesc, „Eu nu sunt Stiller” și ceva mai târziu „Homo faber”, ca de altfel și Jurnalul lui Max Frisch sau piesele de teatru („Don Juan sau dragostea pentru geometrie” ori „Biedermann și incendiatorii” – ambele apărute în 1966 la Editura pentru Literatură Universală, traduceri de Veronica Porumbacu, respectiv Paul B. Marian și Suzi Hirsch).
Ultima pe listă a fost „Montauk”, reeditată de Polirom în 2004, carte după care am așteptat ceva timp și pe care am găsit-o, norocos aș zice, pe Okazii. Editura Polirom are, de altfel, meritul de a fi reeditat și romanele lui Max Frisch (pe când la fel cu Jurnalul și piesele de teatru?).
Am recitit „Montauk” cu sentimentul revenirii la o mare iubire. Te simți bine citind o astfel de carte, corpul ți se relaxează, sinapsele se răsfață, experimentezi senzații noi pe măsură ce redescoperi pagini uitate sau descoperi lucruri noi, peste care ai trecut superficial la prima lectură. Cum ar fi, spre exemplu, relația lui Max Frisch cu Ingeborg Bachmann. În punctul ăsta devine irezistibilă tentația de a cita unele pasaje, cum e acesta în care Max relatează vizita pe care i-a făcut-o la spital:
„Vestea primită de la ea la Roma, că e internată într-o clinică, l-a speriat destul de tare, dar nu i-a schimbat planurile. Ea mai speră că, odată ajuns în America, are să-i vină gândul cel bun s-o cheme și pe ea: aceasta ar însemna însănătoșirea. Altfel, va fi vina lui dacă ea nu se face bine. Ce i-a găsit doctorul? Arată jalnic.” (extras din „Montauk”)
De altfel trebuie făcută precizarea că volumul conține trei povestiri: „Montauk”, „Omul apare în Holocen” și „Barbă-Albastră”. Sunt două diamante stilistice și o mostră de virtuozitate în crearea de dialog (în „Barbă-Albastră”), îndemânare firească dacă ne gândim că Max Frisch e (și) un important dramaturg.
Personajele lui Max Frisch sunt autoreflexive și, într-un fel foarte atașant, cam lunatice. Plecând de la situații absolut banale, fluxul narativ ne pune în fața unor teme majore: dragostea, moartea, singurătatea, vinovăția. Max Frisch e un campion al monologului interior, al meditației autoscopice, poveștile lui fiind un aliaj de naivitate și înțelepciune. Registrul ludic îl prinde în măsura în care, de la o uimire impenitentă, personajele lui ajung să creeze un fel de parabole pline de un tragism funambulesc.
Se întâmplă cu Max Frisch însuși (personaj principal în „Montauk”), cu bizarul domn Geiser din „Omul apare în Holocen” sau mai ales cu doctorul Schaad din „Barbă-Albastră”. Iar când întâlnești pasaje precum cel pe care îl voi reproduce la finalul acestei recenzii realizezi că citind sau recitind această carte nu faci altceva decât să respiri aerul pur al literaturii care contează cu adevărat.
„Responsabilitatea scriitorului față de societate și toată vorbăria, adevărul este că scriu ca să mă exprim pe mine. Scriu pentru mine. Societatea, oricare ar fi ea, nu e patronul meu, nu-i sunt nici preot, nici dascăl. Opinia publică în chip de partener? Găsesc eu parteneri mai credibili. Așadar, nu public fiindcă aș crede că trebuie să instruiesc ori să convertesc pe cineva, ci fiindcă pur și simplu ai nevoie de un partener imaginar pentru a te cunoaște. În fond scriu pentru mine însumi…” („Montauk”, pag. 23-24)
