Am de mai multă vreme obiceiul de a citi noaptea. Undeva între orele 23.00 și 02.00 mă veți găsi întotdeauna cu o carte în mână. N-o țin doar pentru a o răsfoi sau pentru a-mi face de lucru înainte de somn. Cărțile cu subiecte soporifice nu-mi plac prea mult, așa că lecturile mele nocturne sunt destul de „serioase”, în sensul că nu citesc ca să adorm mai ușor, ci dimpotrivă, citesc ca să stau cât mai mult timp treaz.

Sigur că sunt obosit după o zi încărcată, firește că mai moțăi preț de câteva secunde în care, așa cum spune Proust (care se culca devreme) „voiam să pun la o parte volumul pe care credeam că-l am încă în mână și să sting lumina; nu încetasem nici o clipă să fac reflecții, în somn, asupra celor ce citisem”. Doar că niciun efort nu e prea mare pentru a-mi prelungi ziua de lucru cu o lectură.

Cred că mi se trage de pe vremea când munceam zi lumină, tot timpul, prin fabricile, uzinele și șantierele patriei, și nu aveam niciodată timp să citesc. Vremurile alea însă au trecut. Fabrici și uzine nu prea mai există, iar pe șantier nu mai pot să muncesc.

Mi-au rămas cărțile. Unele dintre ele sunt cumpărate atunci, în timpurile alea tulburi, care acum mi se par imemoriale. Zici că au existat în altă viață, una complet diferită față de cea de azi. Și poate chiar era o altă viață. Cu siguranță eram altul pe-atunci. Pe Proust l-am citit pe la 18 ani, în cea mai mare parte noaptea. Eram muncitor cu normă întreagă într-o uzină murdară, friguroasă și extrem de periculoasă pentru un tip cu capul în nori ca mine. Nădăjduiam pe vremea aia să am timp suficient ca să-i citesc pe toți marii clasici, fiindcă nu-mi puteam imagina literatura fără ei.

Acum visez să am suficient timp ca să-i recitesc. Și timp nu există niciodată suficient. E drept, nu mai trebuie să alerg pe la bibliotecile publice ca să fac rost de cărți, fiindcă le am în biblioteca proprie. E un avantaj major. Îmi amintesc cum mă rugam de bibliotecarele arogante să-mi rețină vreunul din volumele lui Proust, fiindcă nu le puteam împrumuta pe toate 13 deodată și niciodată nu găseam cartea care-mi trebuia. Îmi răspundeau invariabil că nu depindea de ele. Cărți erau puține, iar cererea era foarte mare. Îl citea lumea pe Proust în draci pe vremea dictaturii.

Odată am împrumutat Război și pace, iar bibliotecara s-a uitat chiorâș la mine. Mă considera prea tânăr pentru un asemenea roman. Probabil că fața mea de copil îi alertase intuițiile infailibile. Buletinul spunea însă altceva. Eram major și vaccinat și puteam să împrumut Război și pace fără probleme. Nu că ar fi fost o lectură nerecomandată minorilor, ci pentru că bibliotecarele, în general, recomandau cărți în funcție de vârsta solicitantului, așa cum se procedează în general cu copiii. La ce mi-ar fi trebuit la școală Război și pace, de vreme ce-l aveam, să zicem, pe Sadoveanu?

Așa erau vremurile. Multe prejudecăți, undele dintre ele hilare. Până și tata mă ironiza uneori. I se părea că Madame Bovary ascunde secrete inavuabile, de vreme ce o citeam cu atâta pasiune. Ca să nu mai zic de Ultima noapte de dragoste… sau de alte asemenea romane decadente. Alexandru Ivasiuc, tipul de autor superintelectualizat, era ceva mai conform, cu toate că și la el puteai să dai nu peste Păsările, ci peste Vestibul sau Interval

Întrebarea din titlu nu e retorică. Cel puțin cărțile din „Biblioteca lui Gelu” nu dorm niciodată noaptea, chiar dacă stau aliniate frumos pe rafturi. Când se întâmplă să termin de citit vreun volum, merg în toiul nopții din dormitor în sufragerie, aprind lumina și mă uit în jur. Atâtea cărți! Pe care s-o aleg? De-asta nu mă dau prea mult în vânt după planuri de lectură și așa mai departe. Îmi place să mă surprind. Și, mai mult decât atât, mă reconfortează gândul că am suficiente cărți în bibliotecă încât să am o problemă în alegerea următoarei lecturi.

Cărțile îți vorbesc doar când le deschizi. Ăsta e un truism pe care ar fi trebuit să-l evit, dar n-am avut încotro. Mi se întâmplă să cumpăr cărți despre care presupun că n-am să ajung să le citesc niciodată. Mă liniștește însă gândul că vor sta cuminți, pe raftul bibliotecii, așteptând să li se dea ocazia să-mi „vorbească”. Îmi place să știu că sunt acolo, mereu la îndemână, după miezul nopții, când liniștea e atât de acaparatoare și insomniile par mai degrabă binecuvântări de la zeul literaturii decât blesteme de la zeul somnului.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.