N-am mai scris aici de ceva vreme, iar motivele nu sunt demne de luat în seamă, așa că să trecem mai departe și să vedem ce cărți de proză românească demne de semnalat mai există prin „Biblioteca lui Gelu”. Dacă nu vă mai amintiți, am făcut o serie de materiale încercând să răspund indirect la întrebarea (sau la o anumită mustrare, mă rog) dacă avem cu adevărat prozatori suficient de valoroși încât să putem afirma răspicat că literatura rămână se poate baza pe ei pentru o bună perioadă de timp de acum încolo. Asta pentru că, așa cum știți, timpul este cel mai eficient killer al literaturii, iar peste 50 de ani nu se va mai vorbi decât despre foarte puțini dintre cei la care am făcut sau voi face referire.
E un pariu pierdut de foarte mulți scriitori care cred disproporționat în forțele lor și care sunt convinși, după caz, că peste câteva zeci de ani vor avea o soartă literară antumă sau postumă comparabilă cu a celor mai mari scriitori ai noștri sau, bunăoară, ai lumii. Văd, de exemplu, destui romancieri sau poeți din zilele noastre „uciși” de nepăsarea celor din jur, de marginalizarea prin indiferență, de impasibilitatea unui public decis parcă să-și sacrifice micii eroi ai literaturii în numele unor opțiuni de moment, altminteri discutabile, aruncându-i pe nedrept într-un fel de recycle bin al recentei istorii literare, de unde doar unii pasionați îi vor mai putea scoate. Dar până și efortul acestora va fi unul nu în numele frumuseții, ci în cel al scormonirii febrile prin straturi geologice literare în căutarea unor așa-zise curiozități producătoare de scurte bule de satisfacție care pocnesc delicat și efemer. Dar mai e până atunci. Să trăim clipa și să vedem ce avem „azi”.
Pentru mine există un „azi” destul de concret, fiindcă poștașul a sunat într-adevăr de două ori (fiindcă mă mișc mai greu, păcatele bătrâneții) și mi-a livrat zâmbind ironic „încă o carte”. O carte pe care mi-o doream foarte mult, fiindcă Diana Geacăr este o scriitoare pe care o citesc de cel puțin 10-12 ani, de pe vremea când ne mai intersectam, fără să ne vorbim încă, pe la terasa Muzeului Literaturii din bulevardul Dacia. Diana a scos încă o carte de proză scurtă, de data asta la Casa de Pariuri Literare. Este vorba despre volumul al cărui nume cu rezonanțe exotice, „Sirina și alți monștri din Saad”, am observat că suscită deja interesul multor cititori. După „Cine locuiește la subsol” (Editura Paralela 45, 2018), carte multipremiată, Diana aruncă din nou mănușa cu încredere și speranță. Sunt convins că „Sirina…” va reuși să sensibilizeze până și partea ceva mai amorțită a cititorilor atrași de nesfârșita producție prozastică de import.
Dar să terminăm cu naționalismele astea ieftine și să vedem ce mai găsim pe rafturile prin care nu prea am mai umblat în ultima vreme. Nu țin neapărat să transform acest articol într-un fel de acoladă generaționistă, dar deocamdată așa s-a nimerit și voi merge pe linia deschisă de Diana Geacăr. Așadar, sunt de semnalat câteva cărți apărute în ultimii ani la Editura Polirom, în celebra de acum colecție „Ego.Proză”, unde numeroși egoprozatori și-au aruncat în lume volumele cu speranța că-și vor câștiga sau consolida o poziție în literatura română contemporană.
Dan Sociu a revenit la proză, după aclamatul intermezzo poetic numit bizar „Uau”, cu volumul „Pluto în Scorpion” (Editura Polirom, 2020), despre care nu pot spune mai multe deocamdată fiindcă n-am apucat să-l citesc. Mihai Iovănel, care are deja reputația că-și folosește nemilos maceta critică pentru exterminarea bălăriilor literare, îi face apologia lui Dan (nu cărții) pe coperta a IV-a, afirmând despre el că este „un autor mai mobil decât majoritatea congenerilor săi, probabil autorul douămiist cu cel mai ridicat coeficient de inteligență artistică”. Nu pot pentru ca să-l contrazic, fiind și eu un necondiționat admirator al lui Sociu, deși acel „cel mai” e aruncat pe un câmp de bătaie unde cad capetele mai ceva ca la bătălia de la Vaslui. Să sperăm că al lui Dan va ține mult timp de acum încolo.
Un alt douămiist de calibru, Ionuț Chiva, a publicat în 2019, tot la Polirom, volumul „Kids are not ok”, despre care pot da mărturie că este unul bun, fiindcă l-am citit cu același apetit ca pe „Boddah speriat” (pe care-l văd, totuși, superior dpdv artistic, fiindcă Ionuț excelează pe zone scurte, nu-și pierde suflul, nu devine lax, dimpotrivă, are sprinteneala postărilor de pe facebook, pe care le văd adevărate minibijuterii literare – omul fiind un risipitor, ce să zic).
Că poeții trag, mai devreme sau mai târziu, spre proză, n-ar fi o noutate. O face, bunăoară, și Ștefan Manasia – despre care Alex Goldiș afirmă că este „la fel de neînseriabil în proză ca în poezie” – cu volumul „Cronovizorul” (Editura Polirom, 2020). Dinspre critică sunt ecouri bune deocamdată, însă eu nu pot să vă spun nimic, fiindcă n-am citit cartea. Vom vedea.
Despre romanul Laviniei Braniște, „Sonia ridică mâna” (Editura Polirom, 2019), am scris pe O Mie de Semne o recenzie nu tocmai favorabilă, dar asta nu înseamnă că nu rămân un fan al Laviniei, dimpotrivă. E doar un episod pe care, în contra curentului oarecum, îl consider nereușit. Sunt convins că este exact ce am zis, un episod. Vor urma altele mult mai bune.
M-am întins cu vorba și ar fi trebuit să închei deja, dar mai am cinci autori pe care e musai să-i semnalez aici fiindcă, vorba unui mare scriitor, sunt buni, domnule, foarte buni: Alexandru Potcoavă, „Viața și întoarcerea unui Halle” (Editura Polirom, 2019); Iulian Bocai, „Constantin” (Editura Polirom, 2019); Vlad Drăgoi, „Mica mea inimă de om singuratic” (Editura Polirom, 2019); Maria Manolescu, „Vânători-culegători” (Editura Polirom, 2019); last, but not least, Cezar Amariei, „Zilele noastre mărunte” (Editura Polirom, 2018).
Ce să vă mai spun? Avem proză contemporană, avem prozatori tineri, foarte promițători, avem prozatori care confirmă și avem prozatori care vin din spate. Trebuie însă ca uneori că privim spre câmpul literar autohton nu doar înainte, ci să ne mai dăm naibii jos ochelarii de cal ca să avem, vorba aia, o altă perspectivă asupra lucrurilor. Și atunci pot să apară, ca mai mereu, și surprize.
To be continued
