Nu e vorba despre cărți vechi în sensul de cărți editate demult, cu o valoare deosebită, ci în acela de cele mai vechi cărți ale mele sau, așa cum sugerează și Vasile Ernu, de la postarea căruia m-am inspirat, cărți-vechi-de-care-nu-te-poți-despărți.
Vasile vorbește despre laptopul său vechi și de faptul că, în general, urăște să schimbe instrumentele. Eu nu vreau să mă refer decât la cărți, deși am și eu mania asta, de a trage de „instrumentele” mele cât de mult pot (laptopul meu are venerabila vârstă de zece ani). Mă despart foarte greu de anticele mele aparate. Mai am și acum pe șifonier un video și un radiocasetofon de la începututul anilor ’90. Chiar dacă nu prea mai sunt funcționale, nu le-aș arunca pentru nimic în lume.
Dar să revenim la cărțile mele vechi. Am multe, însă majoritatea sunt recuperate de când m-am pornit să-mi (re)fac biblioteca. Am cumpărat din anticariate edițiile vechi (deși multe au fost reeditate și aș fi putut să-mi iau variantele noi) deoarece, cândva, le-am împrumutat de la bibliotecă sau de la prieteni și îmi stârnesc tot felul de nostalgii.
Puține sunt însă cărțile care s-au păstrat de pe vremea când eram copil. Multe dintre volumele din biblioteca noastră de acum aproximativ 50 de ani, aduse de tata de la „Scânteia”, unde era tipograf, au fost vândute ori împrumutate prietenilor de familie care, potrivit prostului obicei al vremii, nu le-au mai returnat. Am reușit să salvez câteva, prin cine știe ce minune.
Primele două sunt Mellonta Tauta (Editura Tineretului, 1968, traducere de Ion Vinea și Petre Solomon, cu o prefață de Ion Hobana) și Aventurile lui Gordon Pym (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1970), ambele de Edgar Allan Poe. Le știu dintotdeauna în biblioteca noastră. Le-am citit demult, când nu prea înțelegeam ce înseamnă ele pentru literatura universală, doar pentru că mă atrăgea misterul din paginile lor.
Cărțile pe care le-am iubit cel mai mult pe vremea când eram fascinat de filmele cu „capă și spadă” au fost Cei trei muschetari și După douăzeci de ani, de Alexandre Dumas (Editura Tineretului, 1969, traducere de Ticu Archip și Milton Fanny Lehrer). Știți seria aia cartonată, cu desenele fabuloase făcute de Ion Deak. Nu mai știu de câte ori le-am citit. De fiecare dată însă trăiam aventuri noi, deși învățasem pe dinafară replici și pasaje întregi. Pot să spun acum că sunt cărțile care mi-au dezvoltat cel mai mult imaginația. De-asta filmele inspirate după ele mi s-au părut în cele din urmă destul de plictisitoare: nu semănau aproape deloc cu filmul din capul meu.
N-aș înlocui cu nicio ediție ulterioară seria În căutarea timpului pierdut (voi menționa aici doar primul volum, Swann, apărut în 1968 la Editura pentru Literatură, în colecția BPT, traducere de Radu Cioculescu, cuvânt înainte de Tudor Vianu, prefață de Ovid S. Crohmălniceanu). Filele sunt atât de friabile încât amenință să se dezintegreze. Tiparul e prost, paginile sunt îngălbenite, coperțile abia se mai țin, însă în niciun alt format n-aș putea să încep romanul lui Marcel Proust. „Timp îndelungat, m-am culcat devreme” este propoziția care mă catapultează la finele anilor ’70, în camera mea din apartamentul de la Drumețului. Senzația asta nu poate fi înlocuită de nicio madlenă din lume.
Am lăsat la urmă poezia, deoarece cărțile despre care am să vă vorbesc reprezintă un capitol special în viața mea. Prima este 11 erezii, de Constantin Abăluță (Editura Cartea Românească, 1985), pe care am cumpărat-o de la librăria de pe bulevardul Elisabeta (fost 6 martie), care era undeva în apropiere de restaurantul Tic-Tac. Era ultimul exemplar. Probabil nu-l mai voia nimeni, fiindcă avea pe toate filele o pată semicirculară, de parcă un colț i-ar fi fost cufundat în apă. M-a costat 15,50 lei, dar a făcut toți banii. Mult timp după aceea, pe 14 martie 2009, am reușit să primesc și autograful autorului, care a scris așa: „Dlui Gelu Diaconu, cu bucuria că literatura mai circulă. Prietenește, Constantin Abăluță”. Este una dintre cele mai valoroase cărți din „Biblioteca lui Gelu”.
Last, but not least, o să menționez încă două volume de poezie, ambele cumpărate de la Librăria Academiei, care era în blocul de pe Calea Victoriei, nou construit după cutremurul din 1977, aflat vizavi de Palatul CEC: Pradă realului, de Marin Mincu (Editura Cartea Românească, 1985) și VAR, de Angela Marinescu (Editura Cartea Românească, 1989). Sunt cărți la fel de valoroase și la care țin foarte mult.
Aș putea continua, dar mi-e teamă că o să depășim momentul cafelei de dimineață (și-așa l-am depășit) și o să ajungem la ceaiul de la ora 5. Poate o voi face cu altă ocazie. Aveți grijă de voi și de cărțile voastre.
