Dacă tot l-am parafrazat pe Philip Roth, m-am gândit să scot un fragment din cartea lui, „De ce scriem”. În schimb, chiar la început, dau peste un pasaj din Kafka. Acesta începe așa: „Tot timpul am vrut să admirați felul cum rabd de foame”. Este din povestirea „Un artist al foamei”. Cred că pasajul reflectă cel mai bine condiția scriitorului român.
Sigur, în ziua de azi niciun scriitor nu suferă de inaniție. Trăim, totuși, într-o lume care ne permite să punem pe masă măcar o bucată de pâine, oricât de săraci am fi. Scriitorul român însă, ca să facă rost de bucata asta de pâine, trebuie să facă exact acel compromis care-l scoate din schema creatorilor de literatură: să scrie cât mai puțin la romanele și la cărțile lui de poezie.
Discuția nu este nouă. De vreme ce nici nu e recunoscută ca meserie, îndeletnicirea asta a scrisului a devenit un fel de hobby. Și eu, când eram angajat la diversele joburi prin care am trecut, am scris pe apucate, noaptea mai ales, epuizându-mă nervos și fizic. „Scriitor de weekend” este o sintagmă care poate fi aplicată majorității scriitorilor români. Asta pentru că aceștia, sau cei mai mulți dintre ei, sunt obligați să-și câștige existența din alte meserii.
Cei ca mine, care au ales să-și dedice viața în întregime literaturii, sunt un fel de artiști ai foamei contemporani. Nu suntem eroi, nici pe departe. Nimeni aflat încă în viață nu poate fi considerat erou. Eroii sunt morți, îngropați în pământul patriei și, în general, uitați. Doar la unele comemorări mai sunt pomeniți, dar nu individual, ci la grămadă, de parcă sacrificiul lor ar fi fost unul sinucigaș, în masă, făcut orbește, fără discernământ și fără un scop precis.
Sacrificiul scriitorului român este nespectaculos și în mare parte invizibil. Ba mai mult, scriitorul român este amendat uneori cu întrebări de genul „Ce mai vor, frate, și ăștia?” sau de aserțiuni noninteligente precum „Se scrie prea mult!”, „Se publică prea mult!”, „Scriitorii sunt niște trântori!”, „La muncă, leneșilor!”, „Scriitorii sunt bețivi!”, „Scriitorii își petrec viața la cârciumă!” și așa mai departe și așa mai departe.
Se mai spune, în plus (lucru adevărat) că sunt foarte puțini scriitori români care trăiesc din scrisul lor. Doar lui Mircea Cărtărescu îi este recunoscută, cu un fel de invidioasă obidă (de parcă acest „câștig” care-i asigură traiul ar fi fost obținut ilicit, fiindcă, nu-i așa?, ce înseamnă aia să câștigi bani din scris?, la muncă, dom’le!) statutul de scriitor care trăiește din producțiile lui literare.
La judecata supremă, tot scriitorul e de vină că nu poate trăi din scrisul lui. „Scrie prost”, „Toți scriu la fel”, „Mai lasă-mă, dom’le, cu scriitorii ăștia, nu vezi că toți stau cu mâna întinsă?” sunt alte aserțiuni care îl retrogradează pe scriitorul român la statutul de „artist al foamei”. Iar în condițiile astea, în care scriitorul român, anonim sau nu, este abandonat aproape total, se pune întrebarea legitimă: de ce naiba mai scriem?
Nu știu să vă dau un răspuns la întrebarea asta. Ar însemna să-mi asum acel tip de răspuns care înglobează toate ofurile scriitorilor români și, poate, toate aspirațiile lor (legitime). În orice caz, eu nu scriu pentru că „tot timpul am vrut să admirați felul cum rabd de foame”. Nu rabd de foame, îmi plătesc facturile, am o viață modestă, dar (sper) onorabilă și așa mai departe.
Scriu, cred, pentru a-mi justifica existența pe acest pământ. Scriu pentru a-mi valida statutul de persoană. Scriu deoarece scrisul este modul meu de a încerca să înțeleg lumea. Prin fiecare rând pe care-l pun pe hârtie (fiindcă, în afară de articolele astea efemere, pe care le concep direct la computer, scriu doar cu creionul în caietele mele de hârtie) deslușesc încă un milimetru din misterul vieții. Nu voi apuca, firește, să ajung la înțelegerea desăvârșită a lucrurilor (nimeni n-a reușit), însă voi rămâne cu infima consolare că măcar m-am străduit.
Și să nu uit ce era mai important: scriu ca să comunic cu voi. De aceea scrisul impersonal mi se pare fals și detestabil. E ca discursul de lemn al politicienilor. Scrisul adevărat, care implică persoana, ar trebui să încingă la maximum pixelii monitorului. Să-i facă să scoată la suprafață doar adevărul. Iar adevărul este că scriu fiindcă am convingerea că viața fără cărți ar fi posibilă (așa cum a și fost în trecut), însă infinit mai puțin interesantă. Viața fără scriitori ar fi searbădă.
Făcând un exercuițiu imaginar, încercați să eliminați scriitorii din lista preocupărilor voastre și veți vedea rezultatul. Ar rămâne un gol pe care l-ați umple probabil cu altceva, dar lucrurile nu ar mai arăta la fel. Eliminați din viața voastră împrejurările în care ați cumpărat sau primit cadou o carte, toate momentele în care v-ați retras în camera voastră sau undeva în creierii munților și ați citit. V-ar fi greu să o faceți, nu-i așa?
Ei bine, pe lângă multe alte lucruri, cam asta fac scriitorii: vă aduc emoție și motive de bucurie lăuntrică. Nu toți, e adevărat, însă chiar și cei pe care nu-i citiți din diferite motive se străduiesc să o facă. Și toți sunt, într-un fel sau altul, niște artiști ai foamei. Fiindcă, așa cum spunea Berryman, „I don’t see how Henry, pried/ open for all the world to see, survived.// What he has now to say is a long/ wonder the world can bear & be.”
