Îmi amintesc că, în naivitatea mea absolută, am fost la un moment dat la George Pruteanu ca să-i dau manuscrisul unui roman, ceea ce avea să devină „Noi în anul 2000”, carte care nu a apărut nici până în ziua de azi și despre care cred că nu mai are nicio șansă să fie publicată vreodată. Dl. Pruteanu a fost foarte amabil cu mine (totul se întâmpla în redacția extrem de efervescentă a cotidianului „Evenimentul zilei”, care îl conținea pe un Ion Cristoiu pletos, exoftalmic și cu o amprentă pachidermică la sol), mi-a acceptat manuscrisul și m-a rugat să revin peste vreo trei săptămâni.

M-am dus abia peste o lună, gândindu-mă că omul, care era foarte ocupat, are nevoie de mai mult timp ca să citească prostioarele pe care le scrisesem eu în acel caiet. M-a primit din nou foarte amabil, între patruzeci de telefoane și nu știu câte intervenții din partea redactorilor, cu aerul lui politicos și precipitat. S-a scuzat că n-a avut când să-mi vadă manuscrisul, că a trecut printr-o perioadă infernală etc. E adevărat, răsfoise câteva pagini și avea ceva obiecții pe care era gata să mi le împărtășească. Ca s-o scurtez, distinsul traducător al lui Dante îmi făcuse câteva corecturi de gramatică, cu roșu, direct pe manuscris, și voia să mi le explice fiindcă avea în sfârșit câteva minute la dispoziție.

L-am ascultat atent, iar la sfârșit l-am rugat să-mi înapoieze manuscrisul sub pretextul că mai trebuie să lucrez pe el, iar când voi termina voi reveni. Se subînțelege că nu m-am mai dus, nu din rațiuni de inimă rănită, fiindcă nu aveam mari ambiții literare, așa cum nici în prezent nu se poate spune că am. Voiam doar să știu dacă e ceva de capul meu și, repet, în naivitatea mea îmi făcusem socoteala că dl. Pruteanu era persoana potrivită să-mi dea astfel de sfaturi.

În fine, nu faptul că n-am primit un feedback de la dl. Pruteanu m-a mâhnit atunci, ci acela că mica mea „operă” literară căzuse de pe piedestal în favoarea rigurozității regulilor gramaticale. Nu spun că nu e importantă gramatica, însă am fost întotdeauna convins că asta e treaba redactorilor, a corectorilor, adică a acelor oameni minunați prin al căror filtru trece un manuscris și din care iese pe piață un produs care respectă standardul de calitate impus de Academia Română.

M-a mâhnit faptul că nimic, nici măcar o expresie, o propoziție, un mic pasaj, nu i-a atras luarea aminte dlui Pruteanu. Nimic din „opera mea imperfectă” nu a fost relevant pentru domnia sa. De aceea trebuie să vă mărturisesc că nu mi-au plăcut niciodată cărțile perfecte. Nu cred că greșesc dacă spun că marile cărți ale literaturii universale sau autohtone sunt pline de imperfecțiuni stilistice (nu, desigur, și gramaticale, dar cine știe ce ascund unele manuscrise originale?). Nu există roman perfect. Nu există un text despre care poți spune că întruchipează perfecțiunea. Desigur că voi fi contrazis în punctul ăsta (și și eu aș fi tentat să mă contrazic), însă am convingerea că o carte deja apărută este de multe ori departe de varianta ei perfectă, fie că vorbim de o capodoperă ori de un volum oarecare.

De aceea mai cred că marile cărți sunt văzute ca atare fiindcă ne oferă o variantă imperfectă a realității, așa cum au făcut impresioniștii în pictură. Dacă paginile unui roman acționează ca o oglindă, reflectând perfect realitatea pe care o vedem zi de zi, atunci acel roman, deși e perfect, e unul prost, de neluat în seamă. O carte care respectă întru totul regulile stilistice (și gramaticale, firește), formulele de dialog, cadența frazelor și așa mai departe, nu poate fi decât unul mediocru. Mai mult decât atât, un redactor care intervine maniacal și ultimativ pe un text este un redactor de care aș fugi mâncând pământul. Nu cred într-o astfel de metodă de lucru. Decizia trebuie să fie a scriitorului întotdeauna, fiindcă pe carte apare numele lui. Scriitorul care acceptă, de dragul de a publica la editura X sau Y, o intervenție neoportună și nedorită pe text, face un compromis în dezavantajul lui  și în dezavantajul ideii de „literatură imperfectă”

Poate că dl. Pruteanu a avut cele mai bune intenții. Un text trebuie să fie, într-adevăr, corect din punct de vedere gramatical, altminteri ar arăta impardonabilele slăbiciuni de exprimare ale autorului. Iar aici corectorii și redactorii sunt, cum se spune, în linia întâi, fiindcă astfel de erori i se pot întâmpla oricui, de la marele Shakespeare până la anonimul Gelu Diaconu. Atunci însă când cineva, un redactor, să zicem, are o intervenție inelegantă, în virtutea dreptului de a decide ce anume trebuie tăiat într-un text și ce nu, lucrurile pot duce la un impas.

Sigur că există și compromisuri bune, care merită făcute fiindcă vin în siajul unor sfaturi practice, argumentate cu răbdare și pricepere. Pentru a face un costum bun îți trebuie un material de calitate, evident, însă ai nevoie și de un croitor priceput. Degeaba ai stofă englezească la dispoziție, dacă-ți comanzi costumul la o croitorie oarecare. S-ar putea să te alegi cu tăieturi catastrofale, să ai un crac mai lung și unul mai scurt, o mânecă șleampătă și una până-n încheietură și așa mai departe. Iar dacă nimerești peste un croitoraș viteaz (și priceput într-ale gramaticii) s-ar putea să te alegi cu o carte care respectă la sânge regulile ortografice, ortoepice și de punctuație. Cu stilul însă e mai greu să lucrezi după reguli, fiindcă acestea sunt mereu în schimbare, iar aplicarea lor la sânge, după metode prestabilite și infailibile, ar duce la punerea în derizoriu a unui nou Kafka sau a unui nou Beckett, dar și la gloria efemeră a unor autori de mâna a șaptea.   

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.