Singurătatea devine apăsătoare atunci când nu ai cu ce-ți umple timpul. De vreme însă ce ai o preocupare permanentă, care nu-ți lasă decât mici ferestre pentru masa de prânz, cină sau un film bun, văzut noaptea târziu, când ești prea obosit ca să mai citești ceva, atunci lucrurile se schimbă. Și crezi că te afli într-o lume ideală, împlinit și responsabil, culcușit confortabil între cărțile care, într-un fel aparte, sunt vii și te responsabilizează, te trag de mânecă, devin gălăgioase dacă le ignori un timp, ți se strecoară pe sub piele ca o pisică aflată în deficit de atenție.
Și mai crezi că, scriind, îți faci locul tău în această lume complexă și ciudată, pe care vrei să o umpli cu idei bune, nutritive, nu neapărat ale tale, ci împrumutate din cărțile pe care le citești și le citezi necontenit. Ești convins că, prin repetiție, este imposibil să nu-i faci curioși până și pe cei mai înverșunați inamici ai bibliotecii. Pe cei care consideră cultura o ramură a agriculturii sau un moft. Pe cei care opun rezistență până și ideii de lectură sau de apropiere față de volume pe care le consideră nu doar indezirabile, ci și incompatibile cu felul lor de a înțelege viața.
Lupta cu prostia și încăpățânarea presupune însă eforturi adesea inutile. E un inamic care nu-și ține armele la vedere, proteic, inventiv, falacios, care-ți alunecă printre degete și a cărui imagine se destramă în milioane de pixeli atunci când crezi că ai pus mâna pe ea. E un inamic care nu acceptă dialogul, compromisul bun, înțelegerea. Acest inamic nu agreează decât monologul agresiv, tupeul, autosuficiența. Te atacă din cotloane, iese la suprafață doar o secundă pentru a-și împrăștia veninul, te urmărește abil și tenace până când îți dezorganizează orice întreprindere care are legătură cu umanitatea, cu ideea de înțelegere, cu filosofia empatiei și a iubirii.
Apoi se retrage în gaura de unde a ieșit și-ți pândește orice mișcare. Ai devenit dușmanul lui nedeclarat, iar pentru asta își creează alianțe. Scopul vieții lui a devenit nevoia de a distruge tot ce creezi. Are abilitatea de a se face crezut de entități decizionale. Îți străpunge lent, insidios, neobosit, tot sistemul de apărare. Orice naivitate poate avea un efect fatal. Orice moment de neatenție îi creează câmp de acțiune. E un hacker infatigabil, care nu a cunoscut creionul, caietul sau cartea, dar care are la îndemână o armă letală: tastatura.
Războiul dus în astfel de tranșee virtuale este pierdut încă de la început. Orice argument se va întoarce împotriva ta. Orice sistem de idei, pus la dispoziție pentru a încropi un dialog, e transformat într-o rachetă balistică care-ți va lovi cu precizie blindajul sapiențial. Orice contraargument îi alimentează arsenalul de sofisme. Sfârșești prin a te întreba: cui folosesc toate astea?
În acel moment inamicul nevăzut jubilează. A reușit încă o dată să demonstreze că logica lui primară e mai puternică. Asta pentru că prostia nu e conștientă de ea însăși. Doar încăpățânarea dă semne vitale tot mai puternice. Încăpățânarea distructivă, alienantă, care te copleșește prin forța ei demolatoare. Încăpățânarea care te face să te retragi, discret, în peștera bibliotecii, acolo unde îți regăsești liniștea și începi să lucrezi la repararea daunelor. Va fi un proces îndelungat, fiindcă veninul este eficace pe termen lung. Iar inamicul nevăzut e mereu acolo, nu te-a uitat, te privește, îți monitorizează orice mișcare și e gata în orice moment să o ia de la capăt.
